Timișoara, noua capitală a artelor vizuale?
În 2007, cînd a primit titlul de Capitală Culturală Europeană, Sibiul își cîștigase deja o anumită reputație prin ceea ce pe atunci se chema Bursa Internațională de Spectacole. Între timp, bursa s-a transformat în ditamai festivalul – unul dintre cele mai mari și mai prestigioase din lume. Iar orașul Sibiu a devenit, odată cu festivalul, un reper pentru teatrul mondial. În 2002, la prima ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), puțini și-au imaginat că orașul Cluj avea să devină, după doar cîteva ediții, o placă turnantă pe harta festivalieră europeană, alături de Berlin, de Cannes sau de Veneția – ba chiar, poate, în unele privințe, un reper mai luminos. Acum zece ani, la prima ediție a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași (FILIT), organizatorii aveau deja ambiții înalte, însă nu se așteptau ca FILIT să ajungă atît de repede unul dintre cele mai importante festivaluri de literatură din Europa și, mai ales, să reușească să atragă nume atît de grele ale industriei editoriale. Cultura vie și festivalurile marchează definitiv profilul orașelor. Brand-urile urbane, la fel ca brand-urile de țară, se construiesc pornind de la cultura vie.
Orașul Timișoara – care se pregătește să preia titlul de Capitală Europeană a Culturii (2023) – pare să se profileze ca un oraș al artelor vizuale. Istoria culturală recentă îi oferă oricum un ascendent: în anii ’60-’70, perioada de relativă acalmie ideologică a condus la emergența unor mișcări extrem de interesante care au mers paralel cu (uneori perpendicular pe) arta oficială. Artiștii din grupul timișorean Sigma sînt, poate, modelul exemplar al acestor mișcări: arta lor, bazată pe tehnici mixte, era ancorată în design – o disciplină recent introdusă –, dar avea rădăcini culturale mai vechi. Și astăzi, lucrările lor, prezentate într-una dintre galeriile Muzeului de Artă, par să se situeze într-un soi de avangardă...
Nu știu dacă artiștii timișoreni de azi își mai găsesc inspirația în arta-experiment a celor de la Sigma. În orice caz, scena vizuală e în plină efervescență. Art Encounters, Kunsthalle Bega, Jecza Gallery & Fundația Triade, Asociația Culturală Contrasens și zeci de galerii și studiouri private – e clar că aici trebuie căutat nucleul, punctul central de atracție culturală al orașului.
Inițiată în 2015, atunci cînd a fost prezentat proiectul bienalei Art Encounters, exact asta au avut în vedere: să devină un magnet pentru artiștii vizuali contemporani din România și un punct de interes la scară regională. În 2016, cînd Timișoara a cîștigat titlul de Capitală Europeană a Culturii (pentru 2021, amînat apoi, pe fondul pandemiei, pînă în 2023), aceste ambiții au căpătat și un teren favorabil de afirmare. Dar și invers: dosarul de candidatură a orașului pentru titlul de Capitală… a avut un punct solid de sprijin, la capitolul „Întîlniri”, în această bienală dedicată artelor contemporane.
În programul Capitalei..., atracția principală va fi însă întîlnirea cu Constantin Brâncuși și cu Victor Brauner. Muzeul de Artă se pregătește să găzduiască două expoziții cu adevărat monumentale prin raritate și întindere. Mediul artistic și publicul larg din Timișoara merită din plin aceste expoziții – rămîne doar ca autoritățile locale să dea dovadă de maturitate și să rezolve chestiunile organizatorice astfel încît întîlnirea să fie posibilă.
În orice caz, această efervescență contaminează și alte orașe, mai apropiate sau mai îndepărtate. La Reșița, Fundația Triade a „exportat” cîte ceva din experiența cultural-vizuală timișoreană: ReMetal este un program al Primăriei din Reșița care face parte din strategia de regenerare urbană prin industrii creative. E un proiect ambițios prin care se dorește transformarea Halei Minda într-un centru de creație și prelucrare a metalului. Șase sculpturi de mari dimensiuni realizate de Doru Covrig, Roman Cotoșman, Constantin Flondor, Ingo Glass, Peter Jecza și Aurel Vlad au fost expuse lîngă vechea hală industrială pentru a marca cei 250 de ani de industrie la Reșița. Un oraș siderurgic își regăsește mîndria de altădată renăscînd, în era post-industrială, tot prin metal – de data asta prelucrat creativ.
