Teoria chibritului
A face teoria chibritului e una dintre expresiile colocviale și umoristice cunoscute de toată lumea, dar pe care dicționarele noastre nu le-au înregistrat. Sensul expresiei – „a vorbi, a argumenta, inutil și pedant, asupra unor lucruri simple și evidente” – nu este nici cu totul transparent, nici complet obscur: chibritul este unul dintre obiectele simple ale vieții cotidiene, în potențial contrast cu teoretizările abstracte, dar nu reprezintă neapărat un prototip al simplității și al concreteții, care să circule ca atare în afara expresiei. De fapt, nu am reușit să găsesc nici o explicație sigură și convingătoare pentru asocierea inițială dintre termenii teorie și chibrit.
Explicațiile orale ilustrează de obicei teoria chibritului printr-o comică descriere, parodie a taxonomiilor științifice (chibritul alcătuit din partea superioară și partea inferioară, formată, la rîndul ei, din partea superioară a părții inferioare etc.). Nu știu dacă descrierea a fost de la început asociată sintagmei teoria chibritului sau a fost inventată mai tîrziu, pentru a o motiva. Pe Internet circulă o referire la Nae Ionescu, prezentat ca inventator al formulei. De fapt, mărturiile din epocă spun altceva: tînărul profesor ar fi folosit un clișeu deja în circulație pentru a relativiza, provocator și spre amuzamentul asistenței, solemnitatea examenului său de docență. Episodul este povestit de Mircea Vulcănescu – „Drept răspuns, Nae Ionescu a luat de pe masă o cutie de chibrituri. «Ce e un individ? Iată, cutia asta de chibrituri. Dacă luăm din ea un singur chibrit, de pildă...» Și a continuat, serios, teoretizarea despre chibrit, în hazul, abia stăpînit, al auditoriului” (Nae Ionescu. Așa cum l-am cunoscut). Scena este relatată și de H.H. Stahl, cu unele diferențe, dar cu o precizare importantă asupra circulației preexistente a expresiei: „a scos din buzunar o cutie de chibrituri, a luat un chibrit și a început să vorbească despre ce părere avea Aristot despre problemă, făcînd deci de fapt ceea ce în jargon studențesc se numea «a face teoria chibritului»” (Amintiri și gînduri din vechea școală a „monografiilor sociologice”). Publicul se amuză tocmai pentru că vede transpus în cadrul solemn universitar un clișeu glumeț, specific comunicării informale.
Că expresia era deja în uz o dovedesc și atestările din presa vremii, unde formula apare mai ales în texte umoristice („Atavism sau teoria chibritului“, în Veselia, 8.10.1925), cu variații de aplicare: „Deosebirea între aprinzătoare și cutia de chibrituri e: cînd ai chibrituri nu-ți trebuie aprinzătoare și cînd ai... – aprinzătoare îți trebuie și chibrituri. Așa e! Bună vorbă. Asta trebuie să fie teoria chibritului...” (Dimineața, 14.11.1926). Formula era deja suficient de populară încît să fie folosită pentru a tăia vorba adversarilor politici, în discuțiile din Parlament: „Asta-i teoria chibritului... (ilaritate)” (Universul, 11.12.1925); „O voce de pe băncile partidului național-țărănesc: Teoria chibritului (Ilaritate)” (ședința Camerei Deputaților din 14.12. 1926, în Cezar Papacostea, Între doctrinele și practica politică a partidelor).
La consolidarea poziției expresiei în registrul colocvial a contribuit, probabil, și un spectacol foarte popular, căruia i se aduceau elogii și i se făcea publicitate în presa vremii: Teoria chibritului, revistă de N. Kirițescu și N. Vlădoianu, jucată la Teatrul (Cinematograful) Scala din București, cu premiera pe 2 martie 1929. Din cronicile vremii rezultă că spectacolul conținea aluzii la o criză a chibriturilor, situație de stringentă actualitate în 1929. Un împrumut extern al României, garantat printre altele cu fabrici din Regia Monopolurilor de Stat, generase zvonuri alarmiste, un val de scumpiri și o lipsă acută de chibrituri: „Pe străzile Capitalei, prin cafenele, în tramvaie, pretutindeni auzeai ieri următorul dialog: – Ai chibrituri? Dă-mi și mie cîteva!” („Specula cu produsele R.M.S.“, în Adevărul, 20.01.1929). Oricum, spre sfîrșitul perioadei interbelice, teoria chibritului devenise un tipic clișeu jurnalistic, mereu reluat și parafrazat. Cezar Petrescu, de exemplu, publica în Curentul o serie de editoriale, cu titlurile „Chibritul etern“ (1931), „Chibrituri și teoria chibritului“ (1931), „Teoria chibritului“ (1934).
Importanța chibritului în viața cotidiană s-a redus mult, obiectul trece astăzi neobservat, dar formula ironică a rămas în uz.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
