Telefonul cu sîrmă

Modificările în terminologia vieții cotidiene sînt imposibil de prevăzut, mai ales atunci cînd depind de schimbările tehnologice, tot mai rapide în ultima vreme. Cu mai bine de două decenii în urmă (într-un articol din 1999, „Mobil” și „celular”), constatam concurența dintre doi termeni prin care era denumit, în vorbirea curentă, noul mijloc de comunicare – telefonul portabil. În momentul respectiv, mă întrebam care dintre cele două cuvinte va fi preferat pînă la urmă de vorbitori, impunîndu-se în uz și în dicționare. Problema pare să se fi rezolvat, altfel decît îmi închipuiam pe atunci, prin revenirea la termenul generic: în cele mai multe contexte cotidiene, contemporanii noștri nu mai folosesc nici termenul mobil, cu atît mai puțin pe celular, vorbind pur și simplu de telefon. Dispariția treptată din uz a telefonului public (cu cabină, fisă etc.) și tot mai rara relevanță a telefonului din casă (numit fix pentru a se diferenția de mobil) a făcut ca termenul generic să fie disponibil pentru instrumentul învingător. Între timp, e drept, dicționarele au înregistrat noile sensuri ale adjectivelor mobil și celular, inclusiv substantivizarea lor (a se vedea, de exemplu, ediția DEX din 2009). E desigur important ca termenii să fie prezenți în dicționare, fie și doar pentru a permite mai tîrziu înțelegerea textelor dintr-o anume perioadă.

Dacă ne întoarcem și mai mult în trecut, ne putem mira cît de repede a intrat în limba română termenul telefon, inițial prin intermediul presei. Prima atestare a cuvîntului, conform marelui dicționar academic (Dicționarul limbii române – DLR) este în revista Familia, din 1875, adică exact din perioada lansării invenției (a cărei prioritate e contestată, dar care a fost brevetată de Bell în 1876). Colecțiile digitalizate ale ziarelor vremii ne permit acum să urmărim promptitudinea cu care apăreau articole despre noul instrument de comunicare. În Albina Carpaților (Sibiu) din 22.12.1877, un amplu articol se intitula chiar „Telefonul“ și glosa asupra denumirii: „Minunea minunilor, după unii! fleac, după alții! iată cele două păreri răspândite în privința unei invențiuni care s-a numit: «telefon», adică «departe-grăitor» sau, cum aș zice eu mai bine pe românește: «gura năzdrăvană»”. Autorul oferă explicații tehnice detaliate despre principiile de funcționare și despre rezultatele surprinzătoare ale aparatului: „auzim vorba transmisă prin sârmă, ca cum ni s-ar fi spus la ureche!”. Textul jurnalistic se remarcă prin prudență (telefonul, spune autorul, ar putea fi o simplă jucărie, care să intre în uitare asemenea velocipedului), prin neasumarea responsabilității asupra informațiilor transmise: „astfel spun gazetele și noi spunem după ele”. Cu toate aceste rezerve, entuziasmul față de posibilitățile viitoare e vizibil: „Deacă se va adeveri ceea ce ne strigă credincioșii telefonului, că adică prin mijlocirea acestei invențiuni poți să vorbești, spre exemplu, în Brașov și să te audă apriat în București – dar nu numai să te audă ce zici, ci să-ți recunoască încă și glasul, zău, deacă se va adeveri aceasta, atunci vom striga și noi cu toții: «minune!»”. În același an, găsim și în revista Familia (Budapesta) un articol cu titlul „Telefonul. O invențiune nouă“, cu descrierea aferentă: „Aparatul care cu tot dreptul provoacă atâta senzațiune e de cea mai simplă structură. Are mărimea și forma cum a unei lornete de teatru. Când se întrebuințează se ține în mână, spre vorbire se pune la gură, spre auzire se pune la ureche. Pe partea cea lată a aparatului se vede o găurice abia de diametrul unei jumătăți de cruceriu nou” (22.11.1877). 

Din textele vremii se desprind cîteva lucruri interesante. În primul rînd, se observă că noul cuvînt a intrat de la început în română cu forma telefon și că primele atestări – chiar surprinzător de numeroase și racordate la presa internațională – se află în ziarele și revistele din Transilvania. Cele două fapte contrazic soluția etimologică din unele dicționare românești, care au optat (ca și în cazul altor termeni internaționali) pentru o sursă franceză. În DEX, telefon este explicat ca provenind din cuvîntul francez téléphone, presupunîndu-se deci o adaptare grafică rapidă. Dicționarul academic (DLR) adaugă și etimonul german Telefon, dar lasă pe primul loc tot sursa franceză. Forma și circulația timpurile a cuvîntului arată însă că ar trebui dată prioritate originii germane a cuvîntului românesc. În exact aceiași ani forma Telefon (cu f) apare și în presa maghiară, și în cea scrisă în germană (unde alternează cu Telephon). De exemplu, în ziarul Salzburger Gebirgsbote din 12 ianuarie 1878, un articol cu titlul „Das Telephon (Fernsprecher)“ folosește în cuprinsul său aproape numai forma Telefon. 

Întoarcerea la vechile atestări furnizează încă o informație interesantă. Am crezut multă vreme că expresia familiar-argotică a băga o sîrmă („a da un telefon, a suna pe cineva”) nu este doar metonimică, indicînd actul de comunicare printr-un element al suportului său tehnic, ci și bazată pe o echivalență depreciativă (între firul telefonului și sîrmă). De fapt, e foarte probabil ca termenul sîrmă să se fi păstrat pur și simplu în uz, după ce fusese curent folosit în mai vechile referiri neutre la telefonie: „guvernul cu niciun preț n-a vrut să ne lase a înșira sârma telefonului pe stâlpii statului” (Tribuna poporului, 11.05.1899); „noi avem nevoie de sârma telefonului” (Ilustrațiunea română, 20.11.1935). În dicționarul din 1939 al lui A. Scriban,  cuvîntul sîrmă apărea chiar în definiția telefonului –  „un aparat pin care cuvîntu sau orice sunet se transmite pe sîrmă la mii de chilometri”.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).