Țară mică fără viitor

Veșnică creatoare de probleme pentru sine și pentru alții, Serbia reușește permanent să provoace dureri de cap Vestului. Cel mai recent a fost zilele trecute cînd, încurajați de la Belgrad, sîrbii rezidenți în Kosovo au încercat o mică revoltă pentru a scăpa de obligația impusă de Guvernul de la Pristina privind înmatricularea automobilelor. Plăcuțele de înmatriculare kosovare sînt văzute de localnicii sîrbi ca o recunoaștere implicită a existenței statului fondat de majoritatea albaneză și, în consecință, respinse cu indignare. La apariția primelor știri privind agitația sîrbilor kosovari, pesimiștii au văzut imediat o deschidere a unui nou front în războiul nedeclarat dintre Rusia și Occident. Nu era greu de imaginat așa ceva, dat fiind că, de luni de zile, experții în regiunea Balcanilor avertizează că tensiunile ating cote alarmante. N-a fost cazul. Serbia a reușit de data asta să nu pornească un război mondial.

Trebuie spus că pe teritoriul Kosovo se află încă trupe NATO care probabil n-ar fi asistat pasive în eventualitatea în care, pierzîndu-și complet mințile, Belgradul ar fi decis să intervină pentru apărarea minorității sîrbe grav discriminate cu plăcuța de înmatriculare. La detensionarea situației a  ajutat, e adevărat, și decizia Pristinei de a amîna cu o lună impunerea obligației.

La Moscova au apărut imediat declarații de sprijin pentru Belgrad și avertismente că încurajarea kosovarilor în a-și exercita liber drepturile care decurg din existența statului lor ar putea duce la o escaladare a situației. Tot la Moscova, dezamăgire majoră după ce evenimentele nu au dus la o degradare gravă a situației din regiune. Atmosfera rămîne tensionată însă, deocamdată nimeni nu a invadat pe nimeni, conflictul rezumîndu-se la cîteva bătăi de stradă pierdute net de albanezi.

Serbia nu face nici un secret din apropierea sa de Rusia, fiind unul dintre puținele state din această parte a lumii care nu par jenate să susțină un regim a cărui principală caracteristică e nonșalanța cu care comite crime de război. În același timp, Serbia se înarmează serios, cheltuind, potrivit unor estimări, mai mult decît toate statele din Balcani la un loc pentru a achiziționa armament din multiple surse: China și Rusia în primul rînd, dar nu numai.

Dincolo însă de declarații și demonstrații de sprijin pentru Moscova, rolul pe care Serbia și l-a asumat este un pic mai nuanțat și asta ar putea explica cumva și nesfîrșitul joc de-a criza în Balcani. Un joc posibil și pentru că prejudecățile occidentalilor conduc natural la concluzia că întotdeauna e o criză în Balcani.

E mai puțin cunoscut faptul că Serbia este membră a Parteneriatului pentru Pace – o instituție înființată pentru a crește gradul de încredere dintre NATO și statele europene, în special din Est, care nu sînt membre ale Alianței. În cazul Serbiei, această afiliere este foarte relevantă pentru că Belgradul face parte din clubul cu un singur membru al statelor europene bombardate de NATO. Cititorii Dilemei vechi își amintesc că, în România, aprobarea dreptului de survol pentru avioanele NATO care se îndreptau spre Serbia a provocat un scandal serios în mediile politice, însă a deschis cu adevărat drumul Bucureștiului pentru revenirea definitivă în interiorul spațiului occidental.  

În politica sa externă, Serbia pare să trăiască un soi de vis rezidual de-al lui Ceaușescu. Nealiniați formal vreunei alianțe, mimînd stupid-voios independența, sîrbilor de rînd le place să creadă că sînt atît de iscusiți încît pot manipula atît Rusia, cît și Occidentul pentru a-și atinge obiectivele. Iar acestea sînt enunțate în general în termenii unui naționalism păgubos al cărui unic rezultat a fost pînă acum micșorarea permanentă a țării.

În fapt, Serbia nu manipulează pe nimeni, ci e mai degrabă folosită atunci cînd e nevoie. De Rusia pentru a crea senzația că Moscova nu e izolată în Europa, de Occident pentru a ține sub control Balcanii. Conducerea sîrbă știe și ea prea bine acest lucru, însă obiectivele sale sînt mai degrabă de politică internă. Președintele Aleksandar Vucici, un fost politruc cu convingeri de extremă dreapta provenit din administrația lui Slobodan Miloșevici, încearcă – și reușește într-o oarecare măsură – să se poziționeze ca indispensabil pentru soluționarea problemelor regiunii. Probleme pe care, așa cum e cazul recentelor tulburări din Kosovo, le încurajează pentru ca, puțin mai tîrziu, să contribuie înțelept la rezolvarea lor. Pînă data următoare.

Ca profil politic, Vucici seamănă zilele astea mai mult cu Viktor Orbán decît cu Miloșevici, iar singura sa preocupare pare să fie menținerea la putere. Pedalînd pe un discurs conservator, naționalist și, cînd e cazul, eurosceptic, șeful statului sîrb și-a construit o carieră a cărei unică țintă este crearea senzației că este indispensabil. În tot acest timp, Serbia merge de nicăieri către niciunde, sperînd că vreodată norocul ei se va întoarce.

Ca mai toate țările mici și incapabile să se autoevalueze corect, Serbia pare decisă să nu aleagă nici un viitor. Preferă să băltească într-un prezent confuz în care mai binele e întotdeauna într-un trecut orgolios și discutabil care mai trimite uneori cîte o notă de plată. Deloc ieftină.

Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ.