Țap de bere
O recentă campanie publicitară a asociat un nou tip de bere cu imaginea unui țap: introducînd animalul în studiouri de televiziune, înălțînd o construcție de lemn în formă de țap și prezentînd berea, printr-un joc de cuvinte un pic forțat, ca țapănă. În mod surprinzător, campania în cauză nu pare să fi exploatat o resursă lingvistică aflată la îndemînă: existența în română a cuvîntului țap cu sensul „pahar de bere”. Ocolirea celei mai directe legături posibile poate fi intenționată (pentru a evita conotația de „vechitură”), dar poate fi pur și simplu semnul că termenul țap nu mai este în uz cu acest sens, cel puțin pentru generațiile mai tinere. De altfel, halba însăși e mai rar evocată, de cînd se comandă în special bere (la) draft.
Potrivit tradiției de restrîngere a omonimiei la cazurile în care lipsește orice legătură etimologică, dicționarele noastre curente nu separă mai noul țap („pahar special de bere, cu toartă, avînd capacitatea de 300 ml; conținutul unui astfel de pahar”, DEX) de vechea denumire a animalului, ci grupează ambele sensuri în cadrul aceluiași articol. Denumirea paharului este rezultatul unui calc semantic, produs foarte probabil în registrul colocvial de acum mai bine de un secol. Substantivului țap, din fondul principal lexical al românei, i s-a adăugat o accepție nouă prin traducerea cuvîntului german Bock. Alexandru Graur menționa fenomenul într-un articol din 1950 (Etimologie multiplă). Noul sens fusese deja înregistrat de I.-A. Candrea, în Dicționarul enciclopedic „Cartea românească” (1931), cu explicația „termen de berărie: pahar de bere de vreun sfert de litru”, însoțită de imaginea unei halbe mai mici. În Dicționaru limbii românești (1939), A. Scriban oferea, pe lîngă definiția „pahar de bere mijlociu”, o indicație etimologică mai detaliată, dar destul de derutantă și nu tocmai exactă, evocînd forma germană Bockbier, cu explicația „bere de a fabricantului Bock = Țapu, din München”.
Cuvîntul este frecvent folosit în presa umoristică de la începutul secolului al XX-lea. În Calicul (revistă din Sibiu) din 1/14 august 1903 este povestită o scenă petrecută în București: „În nordul palatului poștelor României, la Carul cu bere al fraților Mircea, beleam într-o zi de-ale lui august 1902 la al triilea țap”. Cuvîntul din urmă este glosat într-o notă de subsol – „pocal mic de bere” –, ceea ce pare să indice că termenul nu le era încă familiar cititorilor din Ardeal. Același text explică, de altfel, și termenul halbă („jumătate de litră”); ambele cuvinte sînt introduse în mod repetat în dialogul bucureștean: „– Înc-un țap, Ghiță, strigă Costică cu vocea unui disperat... doi țapi, Ghiță, că vine Mitică (...) – Nu un țap, Ghiță, mie adu-mi o halbă, strigă Mitică, că mă topesc de căldură”... În Veselia (din 25 decembrie 1907), un personaj „bate tare, comandă un «țap»”; în Furnica (din 31 iulie 1914), o poezie umoristică are ca eroi „Un țap blond ș-o halbă brună”. Peste cîțiva ani, apar și anunțuri serioase: „În urma înțelegerei făcute cu Uniunea Restauratorilor din România s-a fixat prețul pentru 1 țap de bere normală albă la 8 lei” (Foaia poporului, Sibiu, nr. 22, 1931).
E foarte posibil ca țap să fi fost o traducere direct din germană, limbă din care se împămîntenise deja și halba de bere (din germ. Halbe). Probabil că asemenea traduceri s-au practicat în mai multe limbi, de vreme ce și termenul ceh kozel, atribuit unei firme producătoare de bere, înseamnă „țap”. În cazul românei nu este exclus să fi acționat și intermediarul francez. În Trésor de la langue française informatisé este înregistrat substantivul masculin bock, folosit în construcții ca boire un bock, prendre un bock și definit ca „pahar pentru bere cu o toartă, conținînd aproximativ un sfert de litru; conținutul paharului”. În franceză, cuvîntul este atestat cu aceste sensuri încă de la 1866; au rezistat bine, așa cum o dovedesc un citat din Huysmans, din 1883, și altul din Sartre, din 1964 („il commandait un bock”). Explicația oferită de dicționarul francez și confirmată de multe alte informații disponibile pe Internet, de exemplu de mai multe pagini ale Wikipediei, pornește de departe, cu secole în urmă, cînd în germană (printr-un accident fonetic și o falsă analiză) s-a ajuns de la Einbeckisch Bier la denumirea Bockbier, a cărei formă trunchiată Bock devine omonimă cu Bock, „țap”, și care denumește un tip de bere puternic alcoolizată, produsă mai ales în Bavaria. În franceză, termenul german a ajuns să numească, prin metonimie, paharul din care se bea respectiva bere, ba chiar a suferit încă o lărgire de sens, desemnînd și un tip de recipient medical. Există în franceză și derivatul bockeur (atestat la Maupassant), cu sensul de „client al berăriilor, consumator de bocks”. Într-o listă actuală de pe Wikipedia a denumirilor pentru paharul de bere (desigur incompletă, dar care poate da unele indicii interesante), denumirea bock apare doar în franceză.
În atmosfera cosmopolită a berăriilor românești de pe la 1900, cunoscătorii termenului german și ai uzului francez au adoptat probabil forma bock, traducînd-o printr-un cuvînt la fel de scurt, dar mult mai expresiv – datorită conotațiilor umoristice produse de aparenta sa nemotivare.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
