Suveranităţi fictive

În urmă cu un an, mica Georgie a încercat să recapete controlul asupra enclavei separatiste Osetia de Sud. Ruşii au respins imediat armata georgiană, în oprobriul aproape unanim al Occidentului. Osetia de Sud şi Abhazia (cu o populaţie totală de 300 de mii de locuitori) şi-au declarat cu promtitudine "independenţa" şi au creat două noi suveranităţi fictive, ocazie cu care au dobîndit toate însemnele oficiale ale unor state: eroi naţionali, uniforme colorate, imn, steaguri, posturi de grăniceri, armată, preşedinte, parlament şi, cel mai important, noi oportunităţi pentru contrabandă şi corupţie. Pînă acum, doar Rusia şi Nicaragua au recunoscut independenţa Abhaziei şi a Osetiei de Sud. Recunoaşterea din partea Rusiei a fost percepută, în general, ca o revanşă la recunoaşterea de către Vest a provinciei Kosovo (cu o populaţie de două milioane). La o mie de mile mai la vest de Georgia este Republica Moldova (cu o populaţie de 3,5 milioane), aşezată între Ucraina şi România. Anexată de Rusia ţaristă în 1812, unită cu România în 1918 şi re-anexată de către Uniunea Sovietică în 1940, Moldova şi-a declarat independenţa faţă de Moscova în 1991. Este o ţară membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite, a Consiliului Europei, a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi a altor cunoscute instituţii internaţionale. Principala figură istorică revendicată de Republica Moldova este domnitorul Ştefan cel Mare, care i-a bătut pe otomani într-o mare bătălie din secolul al XV-lea. Ţara produce şi vinuri destul de bune. O amintire de neuitat din recenta mea vizită în capitala Chişinău este afişul electoral al unui politician local, pe nume Lupu, care purta ochelari ce sugerau o viziune neclară. Ca să ajungi cu maşina de la Odessa (acum aparţinînd Ucrainei) în Republica Moldova, trebuie să treci prin auto-proclamata "republică" Transnistria (cu o populaţie de 700 de mii de locuitori), o fîşie de pămînt pe malul nordic al rîului Nistru. Un pîlc de clădiri decojite, cabluri ruginite şi toalete murdare marchează începutul suveranităţii Transnistriei. Înaintezi printre asemenea mizerii, dar bine populate, după ce treci de postul de frontieră care înseamnă ştampilarea unui întreg lot de documente şi o risipire cît se poate de liberală a mitei (proces care, de altfel, se repetă la ieşirea din "republică"). O companie obscură, în stil mafiot, Sheriff, deţine cea mai mare parte a economiei. Se spune că e strîns legată de preşedinte şi de familia sa. A construit un stadion gigantic în capitala Tiraspol, ce pare să fie un fel de simbol al virilităţii statului transnistrean. Nerecunoscută de nimeni, "independenţa" Transnistriei e asigurată de o garnizoană rusească. Populaţia lumii e de aproximativ şase miliarde. Presupunînd că s-ar diviza în entităţi politice independente a cîte două milioane de locuitori fiecare, pe glob ar rezulta 3000 de micro-state care ar refuza să accepte orice încălcare a suveranităţii lor. Bineînţeles că asta ar fi o reţetă pentru anarhie globală. Trendul din secolul trecut încă ne conduce spre o creştere a numărului de state mici, în principal din cauza revoltelor naţionaliste împotriva imperiilor multi-naţionale: ultima serie creaţionistă de state a urmat dezintegrării URSS-ului. Chiar şi state de mult formate, ca Marea Britanie, se confruntă acum cu mişcări separatiste puternice. Deşi pe plan economic a avansat fenomenul globalizării, din punct de vedere al vieţii politice, lumea a regresat către o formă de tribalism. Statul este oricum o construcţie politică, menită să menţină pacea într-un teritoriu viabil din punct de vedere economic. Sînt pur şi simplu prea multe "naţiuni" reale sau potenţiale pentru a forma fundamentul unui sistem mondial de state. Şi, nu în ultimul rînd, foarte multe dintre ele au fost amestecate timp de secole, şi astăzi nu mai pot fi descurcate. Micro-statele nu pot fi niciodată destul de mici pentru a satisface standardele de integritate culturală clamate de apărătorii lor. Aşa că descîlcirea statelor multi-naţionale e o pistă falsă. Drumul de urmat stă în formele democratice de federalism, care pot păstra suficient de multă autoritate centrală pentru scopurile legitime ale unei statalităţi, dar respectă acelaşi timp şi culturile locale şi regionale. Avîntul de astăzi al micro-naţionalismului nu e doar o consecinţă a revoltelor împotriva imperiilor, ci este şi o revoltă împotriva globalizării. Globalizarea promite prea mult în termeni de bunăstare, în special pentru ţările în curs de dezvoltare, pentru a fi abandonată. Dar lecţia actualei crize este că va trebui să îmbunătăţim stilul guvernării economice globale, să administrăm, să reglăm şi să atenuăm forţele creative, dar adesea dizolvante, dezlegate de globalizarea pieţelor. În absenţa unui guvern global, acest lucru poate fi făcut doar prin cooperare între state. Şi cu cît mai puţine "suveranităţi", cu atît mai uşor ar fi de asigurat o asemenea cooperare. Tratatul Bretton Woods din 1944, care a instituit bazele economiei de după Al Doilea Război Mondial, a fost posibil pentru că Statele Unite şi Marea Britanie controlau lucrurile. Cînd au fost ridicate obiecţii împotriva includerii Cubei în comisie, reprezentantul Americii, Harry Dexter White, a remarcat că funcţia unei ţări precum Cuba este aceea de a furniza ţigări. O astfel de atitudine cavalerească la cererile unor puteri minore nu mai poate fi găsită astăzi. Dar asta înseamnă că expresiile trebuie să fie mai subtile şi ficţiunile mai elaborate. Aşa că, dacă nu ne amăgim singuri asupra locului unde stă adevărata putere, să-i lăsăm în pace pe preşedinţii şi parlamentarii de trei lei, dacă asta îi face pe oameni să se simtă mai bine cu ei înşişi. Robert Skidelsky, membru al Camerei Lorzilor din Marea Britanie, este profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick, autor al unei biografii premiate a economistului John Maynard Keynes şi membru al Consiliului de Administraţie al Şcolii de Studii Politice din Moscova. Copyright: Project Syndicate, 2009. www.project-syndicate.org traducere de Andrei MANOLESCU