Superdelegaţii

În Partidul Democrat din Statele Unite, competiţia din procesul electoral capătă proporţiile unei întreceri după cîştigarea căreia învingătorul se prăbuşeşte extenuat pe pistă. Hillary Clinton şi Barack Obama aruncă în luptă toate mijloacele, or, de fapt, nu asistăm acum decît la seriile pentru calificare. Lupta decisivă se va da cu candidatul republican, în mod sigur John McCain, iar apoi urmează cel puţin patru ani de exercitare a puterii executive în condiţiile crizei economice, de rezolvare a consecinţelor unui conflict unde, în Irak, cea mai importantă forţă militară din lume s-a împotmolit în neputinţa de a pacifica tensiunile interetnice şi religioase. În competiţia de pînă acum, Obama are de partea lui 1578 de delegaţi, Hillary Clinton - 1468. Diferenţa se poate mări sau diminua în cele cîteva state care mai au de ţinut alegeri preliminare, dar devine din ce în ce mai plauzibilă ipoteza conform căreia soarta candidatului democrat va depinde de opţiunile celor 796 de superdelegaţi - foşti preşedinţi, membri ai Congresului, guvernatori, primari, lideri de partid la nivel naţional sau regional - persoane cu drept de vot la Convenţie fără proceduri preliminare. Observatorii vieţii politice din Washington spun că firele telefonice din cabinetele acestor persoane s-au înroşit din cauza apelurilor repetate lansate de echipele electorale ale celor doi candidaţi care vor să se asigure de votul lor. Majoritatea n-au luat încă o decizie şi, ca să scape de presiuni, sînt gata să-şi schimbe numărul de telefon. Deosebit de activ este Bill Clinton, fostul preşedinte, gata să facă totul pentru a-şi ajuta soţia să ajungă la Casa Albă. Pentru adversarii lui Hillary (există grupuri organizate ale celor care o urăsc), prezenţa lui Bill nu face decît să înrăutăţească lucrurile, anii lui în Biroul Oval nu sînt o amintire fericită pentru toţi alegătorii. "Puterea potenţială a superdelegaţilor de a decide cîştigătorul a dat naştere temerilor că şefii partidului vor decide numele candidatului, adunaţi în camere unde fumul de ţigară poate fi tăiat cu cuţitul, dar realitatea nu justifică acest tablou. Delegaţii nu s-au întîlnit niciodată ca grup şi o vor face probabil pentru întîia dată la Convenţie, odată cu ceilalţi 4000" (The Washington Post, 9 martie). "Activiştii de partid" formulează cu cuvinte diferite următoarea alternativă: "Convingerea mea este că în final noi vom avea cei mai mulţi delegaţi aleşi de cei mai mulţi alegători ca să ne susţină, aşa că ar fi problematic pentru oamenii din aparatul de partid să întoarcă spatele dorinţei alegătorilor" - susţine Obama. "Superdelegaţii sînt obligaţi prin definiţie să-şi exercite propria judecată independentă" - spune senatoarea Clinton. Unii superdelegaţi vor opta pentru un comportament care să afirme unitatea partidului în momentul de răscruce al competiţiei, alţii vor pretinde că funcţiile trecute sau prezente le oferă o competenţă superioară celei a alegătorilor obişnuiţi. Deocamdată, ei ezită să-şi afişeze intenţiile, preocupaţi nu atît de cine are soluţii mai bune pentru Statele Unite, ci de cine ar putea avea mai multe argumente într-o dezbatere cu John McCain. Ar fi destul de bizar ca după o campanie de luni de zile, cu caucus-uri şi alegeri primare, cu discursuri, insulte adevărate şi imaginare, scuze sincere sau ipocrite, proiecte grandioase şi planuri specifice, soarta alegerilor să fie decisă de opţiunile divergente aparţinînd cîtorva sute de oameni, aruncînd în balanţă autoritatea dobîndită în trecut, şi nu în condiţiile acestor alegeri. Oamenii care au fost odată potriviţi nu sînt potriviţi întotdeauna. Dacă aşa va dicta realitatea, se va repeta în alt fel, cu alte date concrete, spectacolul declanşat de numărătoarea voturilor în Florida, cînd Al Gore a contestat rezultatul lui Bush jr. Nici acum nu vor lipsi criticile la adresa funcţionării democraţiei americane, cu pretenţiile ei de model mondial. Dar tocmai acesta e modelul: capacitatea de a face faţă crizelor periodice, fără a schimba ordinea de stat. Numai dictaturile funcţionează perfect.