Știfturi
Dicționarele curente înregistrează doar cîteva sensuri tehnice mai vechi sau mai generale ale cuvîntului știft. În DEX, acesta este definit ca desemnînd un „cui mic (de lemn), fără cap, folosit în cizmărie pentru a fixa talpa încălțămintei”, precum și o „tijă metalică cilindrică sau conică, folosită la îmbinarea a două piese de metal”. O simplă căutare pe Google scoate însă la iveală numeroase ipostaze tehnice ale piesei de fixare: există știfturi de poziționare, de siguranță, știfturi profilate, filetate, elastice, tubulare, zincate, cilindrice, conice, știfturi dentare etc. În limbajele profesionale contemporane, cuvîntul pare a fi folosit frecvent, ceea ce ar putea explica evoluția sa figurată, în registrul colocvial. La un moment dat, termenul știft a devenit emblematic pentru lipsa de importanță și de valoare, pentru ceea ce este mărunt, neînsemnat. Odată fixată conotația negativă, au putut apărea unele variații semantice, cea mai frecventă fiind aceea de „obiect de calitate proastă, defect; rebut”. Așa este înregistrat cuvîntul în Dicționarul de argou al lui G. Volceanov („rebut, lucru de calitate inferioară”) și în anumite glosare online, care oferă și exemple: „Ce-ai aruncat banii pe ştiftul ăla?” (dictionar-urban.ro); „Ţi-ai luat un ştift de laptop” (urbandex.ro). Sensul figurat nu a fost, deocamdată, înregistrat de dicționarele generale.
Cuvîntul românesc este împrumutat din germană, dar nu a preluat toate sensurile termenului polisemantic Stift. În secolul al XIX-lea, forma știft circula deja în presa românească: în ziarul Progresul (10 mai 1865), apărea în lista de obiecte de vînzare la o licitație: „58 pacheturi știfturi de fier și ținte mici și mărișoare”; în Românul (23 ianuarie 1877) îl găsim în descrierea unei batoze, cu „toba cilindrică, cu știfturi pătrate de fier”. Frédéric Damé înregistra cuvîntul în dicționarul său român-francez (1883-1884), considerîndu-l un moldovenism; de fapt, știft circula deja în toate regiunile românești. În secolul al XX-lea e prezent în pagini care evocă munca cizmarilor, dar, tot mai des, și în articole tehnice, consacrate de exemplu construcțiilor. Sensul colocvial-argotic pare să fi apărut destul de tîrziu; nu l-am găsit ilustrat pînă în 1989, dar e foarte probabil să fi existat deja în oralitatea colocvială. Imediat după schimbarea de regim, odată cu dispariția cenzurii și cu pătrunderea masivă a colocvialismelor și a argotismelor în presă, atestările scrise încep să apară: „Ne-am săturat de «știfturi», de tot felul de «troace»… poleite pe deasupra și mizerabile pe dinăuntru?” (Cuvântul libertății, Craiova, 7 aprilie 1993). În deceniile următoare, argotismul știft este folosit cu toate variantele semnificației sale peiorative: de „lucru neînsemnat” – „de la adăpostul unor salarii realmente de milioane, nota de plată la întreținere, energie electrică, benzină, alimente pare un știft, o nimica toată” (Cuvântul libertății, 12 noiembrie 1999) –, de „lucru de proastă calitate” – „au adus un știft de dispozitiv cu ecran TV, la mîna a doua” (Gazeta de Sud, 28 februarie 2003) – și de „produs contrafăcut, neautentic”: „doar cei cu dare de mînă știu care este diferența dintre un parfum bun și un «știft», pe românește” (Cuvântul libertății, 28 iulie 2004); „nu sînt originale, sînt niște știfturi”(gsp.ro).
Așa cum o dovedesc exemplele actuale din Internet, cuvîntul circulă cu sensul său familiar-argotic. Destul de frecventă este mai ales formula depreciativă un știft de (cu diversele sale variante gramaticale): „un ştift de eveniment” (tribuna.ro), „niște știfturi de steaguri” (triburile.ro), „ştiftul ăla de emisiune” (brasovultau.ro) etc. Cuvîntul e interesant pentru că intră în seria germanismelor tehnice (șurub, șaibă etc.) care au ajuns să capete conotații glumețe și sensuri figurate.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
