Starship Pantelimon

Aleea Ilia. Nu mai întrebaţi de ce o cheamă aşa. Poate pentru că într-o zi, un funcţionar beat de la Primărie a încercat să exploreze femininul de la Ilie. Sau poate chiar exista o comună cu numele ăsta, în care mama unui alt funcţionar însărcinat cu botezuri civice a cunoscut iubirea vieţii ei, emisiunea Steaua fără nume, precum şi tehnica mulgerii caprei de lapte. Pe Aleea Ilia am stat, în Pantelimon. Am stat, în vreme ce planeta se învîrtea, anii adolescenţei mele se scurgeau la canalul Bucureşti-Dunăre, iar viaţa, într-un fel parşiv, începea să-mi dea primele lecţii de caligrafie. Cum să sculptez, în aerul rece din apartament, un spaţiu liber de mizeriile roşii de jur-împrejur? Cum să fac, din trupul meu, un mare semn de întrebare în mintea primei iubite? Cum să iau avionul de State? Cum să beau din Havana Club primită de mama cadou, fără să se prindă nimeni (în scop nobil, alcoolul era materie primă pentru poezii, după modelul Nichita!). Acum ştiu cum, dar nu vă spun. Altceva e de zis: am citit o parte din cartea lui Engen Istodor (Cartea vieţii mele, Editura Polirom 2007) şi mi-am amintit. Mirosul de la ghenă. Alt miros, al tocăniţei vecinei. Promisiunea veşnică a unei alte vecine, nudiste, la un inaccesibil, îndepărtat geam de la sufragerie. Zgomotele de pe hol. Scîrţîitul balustradei de care se ţinea cine ştie ce vecin obez şi suferind cu inima. Uşa de la lift, blestemată să fie trîntită, vecinii de la parter, condamnaţi să fie enervaţi de ea. Gabriela, fata de la etajul 1, jumătate unguroaică, restul femeie încă de la 12 ani. Şi tot aşa, fiecare poate adăuga propriile detalii de columbar în care trăiam, toţi, prea aproape, încercînd să pretindem că sîntem la cîţiva kilometri distanţă. Blocul meu. 54 de apartamente. Nici un fel de comunitate. Jumătate veniţi de la ţară, altă jumătate din mahala. Oameni despărţiţi de pereţi subţiri şi obraze groase. Oameni care încearcă să ingnore evidenţa: sîntem făcuţi sendviş, între doamna Calotă de la 6 şi domnul Jurca de la 7. Sîntem adunaţi aici fără un scop clar: ca o navă pe care echipajul de strînsură se trezeşte după o beţie în port. Şi mama mea: după o copilărie pe zece mii de metri pătraţi, maturitatea ei trebuie să încapă pe 30. Şi eu: născut într-o casă, crescut pînă la 8 ani în alta, am aşteptat blocul ca pe o navă spaţială, cu multe butoane, beculeţe şi apă caldă. O vreme aşa a şi fost. O vreme, pînă cînd beculeţele s-au stins de la un buton mai mare, care nu era în apartamentul nostru. Pînă cînd apa caldă s-a retras la locul ei, în Africa lui Mobutu Sese Secu (trăieşte şi acum). Pînă cînd din cele două camere donate de statul tuturor binefacerilor, una s-a predat igrasiei, iar noi, disperării anilor ’80, colorate doar de abţibildurile venite cu scrisoarea din America. Blocul meu a rezistat totuşi la cutremur sau poate cutremurul n-a avut tragere de inimă să-l dea jos. Îmi aduc aminte cum se balansa, ca un prun în care te-ai urcat să-l scuturi, să cadă prunele şi să se facă mai repede ţuică. Ţuica, da, şi ea venea în blocul meu în paporniţe şi portbagaje, în duminici cu soţ şi ger şi miliţieni cu căciuli îmblănite. Chiar şi cu ea, sau poate tocmai din cauza ei, blocul meu n-a reuşit însă să reziste sărăciei. Cînd am plecat de acolo, prin 1986, băieţii mai mici nu reuşeau să se ridice de 1,70 metri, poate de foame, poate de neam prost şi scund. Blocul e şi acum acolo. Pe faţadă, urmaşii au pus faianţă maro. Au reparat cutiile poştale în care toată adolescenţa am sperat să găsesc chemarea în State pe numele meu. Puieţii pe lîngă care mă băteam cu pietre cu copiii din blocul vecin sînt acum arbori seculari. Pentru că a trecut un secol de atunci, de cînd dubiţa TV de transport mobilă a lăsat-o pe mama în faţa unui bloc nou şi a unei vieţi care promitea o mulţime de lucruri bune. Nu ştiu al dumneavoastră, însă blocul meu nu s-a ţinut de cuvînt. Mama trăieşte acum acolo unde s-a născut, între copaci la fel de înalţi ca blocul din care a plecat definitiv. Şi eu am plecat şi nici nu mai am curaj să mă întorc pe aleea Ilia, acolo unde nu s-a întîmplat niciodată nimic. Cîndva, oamenii or să aibă destui bani să-l dărîme şi să reia totul de la început, în miros de vopsea şi strigăte de hamali. Pînă atunci, citiţi-l pe Istodor. Şi scrieţi după el: viaţa mea...