Stabilitate

Premisa noii tactici a aliaţilor conduşi de SUA în Afganistan este recunoaşterea situaţiei de fapt: succesele primei etape nu au fost consolidate, insurgenţa talibană se întăreşte pe zi ce trece, baza ei de putere de dincolo de graniţa cu Pakistanul este accesibilă şi eficientă. Preşedintele Obama a fost cinstit: războiul din Afganistan pare "de necîştigat". O strategie confuză, corupţia şi incompetenţa Guvernului Karzai (iniţial omul providenţial, capabil să găsească un limbaj comun cu toate fracţiunile aflate în luptă) au contribuit la crearea unei situaţii greu de înţeles şi dificil de corectat. În august, sînt programate alegeri în Afganistan: după ani de derive politice, declin economic şi violenţă oarbă, există probabil o majoritate care speră în restabilirea unor echilibre, speranţă greu de concretizat într-un nume sau într-o formaţiune politică în actuala atmosferă de intrigi şi intimidare. Dacă acesta e scopul, trebuie modificate mijloacele, iar declaraţiile lui Obama şi ale altor oficiali americani par a dovedi că acest lucru a fost înţeles. În presa americană, majoritatea articolelor despre Afganistan încep printr-un scurt reportaj unde sînt reproduse replicile unor oameni de treabă reticenţi faţă de prezenţa trupelor străine pe teritoriu; ei consideră că "au făcut Occidentului o mare favoare contribuind la distrugerea Uniunii Sovietice şi nu au fost răsplătiţi pe măsură (...) Reprezentanţii occidentali ai organizaţiilor de ajutor îşi consumă timpul elaborînd planuri supuse aprobării colegilor lor, sînt atît de obsedaţi de inspectorii generali încît n-au cum să cunoască lumea reală din jurul lor... Soldaţilor le place să-i ucidă pe băieţii răi. Agenţiile umanitare vor să construiască şcoli. Dar cea mai importantă parte a oricărui ajutor este efortul de guvernare în ordine, respectînd spiritul legii" (The New York Times, 29 martie). Eforturile militare nu au reuşit o lovitură semnificativă împotriva organizaţiei Al-Qaeda, în declaraţiile sale Obama pare convins că reţelele ei continuă să fie o ameninţare imediată. Infuzia forţelor suplimentare ţinteşte victoria în această confruntare. Dar dacă Al-Qaeda a fost pomenită în intervenţia prezidenţială, de vreo opt ori, talibanii au fost evocaţi o singură dată. Or, aceştia alimentează atentatele sinucigaşe şi îşi instalează puterea în zonele pe care le cuceresc. Pentru un acord cu această forţă, sînt convocate Pakistanul şi Rusia, Iranul şi China. E o răsucire majoră nu doar în ceea ce priveşte tactica din îndepărtatul Afganistan, ci politica externă americană. Vecinătatea la masa tratativelor cu Iranul este o premieră şi un pas într-o direcţie care poate fi doar bănuită. Se pleacă de la presupunerea că obiectivele unei ordini mondiale se pot realiza prin negocieri, şi nu prin victorii militare, dacă aceste negocieri nu vor acoperi, în fraze sforăitoare, acceptarea ordinii impuse de dictaturi. Unul dintre argumentele "tari" ale propagandei comuniste din timpul Războiului Rece a fost alianţa de facto a Statelor Unite cu dictaturi oribile din America Latină şi Asia. Afganii tînjesc după o viaţă normală, orice om care iese dimineaţa pe stradă vrea să aibă certitudinea că se va întoarce seara acasă nevătămat. Dacă Bush promitea nesăbuit de nerealist afganilor democraţia, Obama vrea să-i asigure că va contribui decisiv la stabilitatea ţării. La acest obiectiv, contribuţia Pakistanului şi a Iranului poate fi decisivă, iar armatele şi serviciile secrete ale acestor ţări pot " dacă vor " să sprijine dezmembrarea reţelei Al-Qaeda. Ceea ce ar putea da ca rezultat consolidarea unui pol islamic al puterii într-o regiune cu un extraordinar potenţial de violenţă. Fie că va reuşi, fie că va eşua, strategia Obama va readuce Afganistanul în prim-planul politicii mondiale.