Spre o cultură privatizată

O carte nu demult apărută - De la culture en Amérique de Frédéric Martel, Gallimard, 2006 - devine, pe zi ce trece, unul dintre cele mai puternice argumente pentru zdrobirea acelei prejudecăţi idioate după care, în America, cultura aparţine unei elite restrînse şi foarte bogate, în vreme ce masa consumă ca un erbivor indolent produse culturale kitsch, cultură "diet", butaforică şi rezumată ca pentru imbecili. Prejudecata aparţine, evident, celor care nu au văzut în viaţa lor înghesuiala din marile muzee americane, celor care nu ştiu că în America numărul spectatorilor strînşi în cele peste 125 de teatre de operă e comparabil cu numărul spectatorilor care merg la fotbal şi celor care nu ştiu cam cît e tirajul obişnuit al unui mare scriitor, peste Ocean. Cartea lui Frédéric Martel este, desigur, extrem de importantă în dinamica relaţiilor franco-americane, căci ea vorbeşte francezului de rînd, individ încărcat de asemenea prejudecăţi despre "omologul" său de peste Atlantic. Nu e mai puţin adevărat, nici americanul de rînd nu are o părere strălucită despre francez. Cum, în cele două dintre cele mai puternice şi solide democraţii ale lumii, politica externă, firesc, e direct influenţată de pulsul cetăţii, cartea lui Frédéric Martel este o importantă contribuţie la cunoaştere şi, în cele din urmă, la diluarea complexului de superioritate european, în general. Cartea apare odată cu schimbările majore ale elitei politice franceze şi cu noul aer, proaspăt şi binevenit, care străbate spiritul politicii franceze, în raport cu Statele Unite. Ca orice lucru de pe această lume, America văzută de aproape este foarte diferită de ceea ce se vede de la distanţă. Doar filozofii francezi ai secolului al XVIII-lea ne-au învăţat că "perspectiva creează fenomenul", nu? De departe, unii, tot mai puţini, văd un vis frumos, de linişte prosperă, de libertate şi de relaxare. De aproape, America este, mai degrabă, trepidantă, stresantă şi extrem de ordonată. Tot de departe, alţii, din ce în ce mai numeroşi, văd un monstru incult, care propagă forţa brută a bombelor şi impune îndobitocirea prin copleşitorul Hollywood. De aproape, America este o ţară rafinată, cu infinite nuanţe, în care oamenii sînt, în general, non-violenţi, curioşi şi deschişi. Şi în România există prejudecata inculturii americane. De cîte ori nu mi-am auzit concetăţenii vituperînd America pentru că nu a auzit de Eminescu! Şi totuşi, secolul XX a însemnat mutarea progresivă a centrului de greutate al producţiei culturale occidentale spre America. Acolo merg cei mai buni muzicieni (căci există cele mai bune orchestre şi teatre de operă), acolo merg cei mai buni matematicieni şi fizicieni (căci există cele mai bune universităţi şi laboratoare), acolo vor să expună cei mai buni artişti plastici ai lumii, acolo se visează tradus orice scriitor. Martel, fost ataşat cultural al Franţei la Boston, om cu experienţa directă a centralismului administraţiei culturale europene, are o "uimire": cum se face că, deşi statul american e mai degrabă indiferent faţă de cultură, cultura înfloreşte peste tot în SUA. "Acolo unde Ministerul Culturii nu există nicăieri, cultura există peste tot" - sună o propoziţie, memorabilă, a cărţii. Ne-am opri la jumătate, dacă ne-am gîndi şi la noi. Faptul că instituţiile culturale româneşti depind vital de stat, iar elementul privat este atît de firav mi se pare una dintre principalele cauze ale mediocrităţii noastre. Mă grăbesc să precizez că invocarea izbînzilor tinerilor regizori români de film, a lui Mircea Cărtărescu sau a altora asemenea e incorectă. Am pune în sarcina statului meritul lui Dumnezeu şi am greşi grav. Creatorii români de acasă s-au impus în circuitul mondial datorită imensului lor talent, şi nu datorită vreunei strategii guvernamentale eficiente. Faptul că nu poţi face filme decît dacă cîştigi concursul CNC, nu poţi publica decît cu o subvenţie, nu poţi susţine un teatru decît cu bani publici reprezintă o imensă piedică în calea performanţei culturale, şi nu un mare sprijin pentru creatori. Mi se va spune că piaţa românească nu e în stare să susţină singură aceste produse. Cred că avem, şi în acest argument, mai degrabă o dovadă a lenei noastre funciare, cronicizată neputinţă jalnică, decît o analiză lucidă. Dependenţa culturii de stat - chiar dacă e un stat democratic - nu poate duce decît la mediocritate. Sufletul culturii este spiritul privat, independent. La noi, cultura donaţiei, a gestului gratuit care produce un alt fel de profit este în mare suferinţă. Şi nu pentru că nu există bani - sînt şocat de sumele pe care bogaţii zilei le plasează în fotbal, în modă sau în distracţiile uşurele. E vorba despre un sentiment al marii responsabilităţi sau despre un ego universalizat, pe care bogaţii României nu îl au, încă. Aştept miliardarul care va construi o mare bibliotecă publică sau universitară, aştept magnatul care va construi o sală de teatru, o galerie de artă, care va finanţa un laborator atomic sau o catedră de istoria artei indiene. Dar nu disper pentru că ei sînt aproape. E doar o problemă de timp. Financiar, soluţia nu este sponsorizarea, ci endowment-ul. Nu bănuţii daţi pentru acoperirea notei de plată a unui singur eveniment, ci banii care se investesc la un profit mic şi sigur şi, din acel profit, perpetuează gestul cultural. La noi, banii care se dau pentru un act cultural se şi consumă. De aceea, primitivismul sponsorizării nu duce nicăieri, căci el nu e urmat de nimic. Astfel, nici numele donatorului nu se perpetuează, nici gloria gestului său, şi nici actul cultural în sine nu dăinuie. Statul trebuie să facă un singur lucru. Să încurajeze prin facilităţi fiscale acest tip de donaţie. Atît. Restul îl fac sufletele şi talentele oamenilor. În România, s-au acumulat deja averile care permit asemenea lucruri. Statul, dacă chiar e grijuliu, trebuie numai să dea legile necesare şi să ne lase în pace. Statul nu trebuie să fie nici finanţator şi nici arbitru în concursuri de proiecte. Statul trebuie, doar, să lase liberă (i.e. neimpozitată) relaţia dintre banii privaţi şi cultură. Nu am nici o îndoială că rezultatele vor fi spectaculoase. În plus, privatizarea culturii va duce la ceva important. Acum, toată lumea se plînge. Cu o cultură privatizată, se vor plînge numai unii. E un mare pas înainte!