Spre o cultură privatizată

Publicat în Dilema Veche nr. 184 din 16 Aug 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

O carte nu demult apărută - De la culture en Amérique de Frédéric Martel, Gallimard, 2006 - devine, pe zi ce trece, unul dintre cele mai puternice argumente pentru zdrobirea acelei prejudecăţi idioate după care, în America, cultura aparţine unei elite restrînse şi foarte bogate, în vreme ce masa consumă ca un erbivor indolent produse culturale kitsch, cultură "diet", butaforică şi rezumată ca pentru imbecili. Prejudecata aparţine, evident, celor care nu au văzut în viaţa lor înghesuiala din marile muzee americane, celor care nu ştiu că în America numărul spectatorilor strînşi în cele peste 125 de teatre de operă e comparabil cu numărul spectatorilor care merg la fotbal şi celor care nu ştiu cam cît e tirajul obişnuit al unui mare scriitor, peste Ocean. Cartea lui Frédéric Martel este, desigur, extrem de importantă în dinamica relaţiilor franco-americane, căci ea vorbeşte francezului de rînd, individ încărcat de asemenea prejudecăţi despre "omologul" său de peste Atlantic. Nu e mai puţin adevărat, nici americanul de rînd nu are o părere strălucită despre francez. Cum, în cele două dintre cele mai puternice şi solide democraţii ale lumii, politica externă, firesc, e direct influenţată de pulsul cetăţii, cartea lui Frédéric Martel este o importantă contribuţie la cunoaştere şi, în cele din urmă, la diluarea complexului de superioritate european, în general. Cartea apare odată cu schimbările majore ale elitei politice franceze şi cu noul aer, proaspăt şi binevenit, care străbate spiritul politicii franceze, în raport cu Statele Unite. Ca orice lucru de pe această lume, America văzută de aproape este foarte diferită de ceea ce se vede de la distanţă. Doar filozofii francezi ai secolului al XVIII-lea ne-au învăţat că "perspectiva creează fenomenul", nu? De departe, unii, tot mai puţini, văd un vis frumos, de linişte prosperă, de libertate şi de relaxare. De aproape, America este, mai degrabă, trepidantă, stresantă şi extrem de ordonată. Tot de departe, alţii, din ce în ce mai numeroşi, văd un monstru incult, care propagă forţa brută a bombelor şi impune îndobitocirea prin copleşitorul Hollywood. De aproape, America este o ţară rafinată, cu infinite nuanţe, în care oamenii sînt, în general, non-violenţi, curioşi şi deschişi. Şi în România există prejudecata inculturii americane. De cîte ori nu mi-am auzit concetăţenii vituperînd America pentru că nu a auzit de Eminescu! Şi totuşi, secolul XX a însemnat mutarea progresivă a centrului de greutate al producţiei culturale occidentale spre America. Acolo merg cei mai buni muzicieni (căci există cele mai bune orchestre şi teatre de operă), acolo merg cei mai buni matematicieni şi fizicieni (căci există cele mai bune universităţi şi laboratoare), acolo vor să expună cei mai buni artişti plastici ai lumii, acolo se visează tradus orice scriitor. Martel, fost ataşat cultural al Franţei la Boston, om cu experienţa directă a centralismului administraţiei culturale europene, are o "uimire": cum se face că, deşi statul american e mai degrabă indiferent faţă de cultură, cultura înfloreşte peste tot în SUA. "Acolo unde Ministerul Culturii nu există nicăieri, cultura există peste tot" - sună o propoziţie, memorabilă, a cărţii. Ne-am opri la jumătate, dacă ne-am gîndi şi la noi. Faptul că instituţiile culturale româneşti depind vital de stat, iar elementul privat este atît de firav mi se pare una dintre principalele cauze ale mediocrităţii noastre. Mă grăbesc să precizez că invocarea izbînzilor tinerilor regizori români de film, a lui Mircea Cărtărescu sau a altora asemenea e incorectă. Am pune în sarcina statului meritul lui Dumnezeu şi am greşi grav. Creatorii români de acasă s-au impus în circuitul mondial datorită imensului lor talent, şi nu datorită vreunei strategii guvernamentale eficiente. Faptul că nu poţi face filme decît dacă cîştigi concursul CNC, nu poţi publica decît cu o subvenţie, nu poţi susţine un teatru decît cu bani publici reprezintă o imensă piedică în calea performanţei culturale, şi nu un mare sprijin pentru creatori. Mi se va spune că piaţa românească nu e în stare să susţină singură aceste produse. Cred că avem, şi în acest argument, mai degrabă o dovadă a lenei noastre funciare, cronicizată neputinţă jalnică, decît o analiză lucidă. Dependenţa culturii de stat - chiar dacă e un stat democratic - nu poate duce decît la mediocritate. Sufletul culturii este spiritul privat, independent. La noi, cultura donaţiei, a gestului gratuit care produce un alt fel de profit este în mare suferinţă. Şi nu pentru că nu există bani - sînt şocat de sumele pe care bogaţii zilei le plasează în fotbal, în modă sau în distracţiile uşurele. E vorba despre un sentiment al marii responsabilităţi sau despre un ego universalizat, pe care bogaţii României nu îl au, încă. Aştept miliardarul care va construi o mare bibliotecă publică sau universitară, aştept magnatul care va construi o sală de teatru, o galerie de artă, care va finanţa un laborator atomic sau o catedră de istoria artei indiene. Dar nu disper pentru că ei sînt aproape. E doar o problemă de timp. Financiar, soluţia nu este sponsorizarea, ci endowment-ul. Nu bănuţii daţi pentru acoperirea notei de plată a unui singur eveniment, ci banii care se investesc la un profit mic şi sigur şi, din acel profit, perpetuează gestul cultural. La noi, banii care se dau pentru un act cultural se şi consumă. De aceea, primitivismul sponsorizării nu duce nicăieri, căci el nu e urmat de nimic. Astfel, nici numele donatorului nu se perpetuează, nici gloria gestului său, şi nici actul cultural în sine nu dăinuie. Statul trebuie să facă un singur lucru. Să încurajeze prin facilităţi fiscale acest tip de donaţie. Atît. Restul îl fac sufletele şi talentele oamenilor. În România, s-au acumulat deja averile care permit asemenea lucruri. Statul, dacă chiar e grijuliu, trebuie numai să dea legile necesare şi să ne lase în pace. Statul nu trebuie să fie nici finanţator şi nici arbitru în concursuri de proiecte. Statul trebuie, doar, să lase liberă (i.e. neimpozitată) relaţia dintre banii privaţi şi cultură. Nu am nici o îndoială că rezultatele vor fi spectaculoase. În plus, privatizarea culturii va duce la ceva important. Acum, toată lumea se plînge. Cu o cultură privatizată, se vor plînge numai unii. E un mare pas înainte!

image png
Bolboroseala hipnotică a ideilor false
Condiția necesară pentru a evita acest epilog este ca forța de atracție a adevărului să fie mai mare decît bolboroseala hipnotică a ideilor false.
image png
Ursulețul mișel la vînătoare de spioni
Nefericita presupunere că joaca cu cuvintele nu va avea efecte e greșită.
image png
O notă, o stare, o zi...
Altfel, devenim un fel de Mega Image cu de toate...
image png
Ce este întunecarea?
Unii dintre contemporani descifrează misterele galaxiilor îndepărtate cu ajutorul unui nou telescop spațial.
image png
Diamante pe fir de telegraf
Ca și diamantele cumpărate extrem de avantajos de Charles Lewis Tiffany de la aristocrații francezi fugiți din Franța după abdicarea forțată a regelui Ludovic-Filip din 1848.
image png
A treia țeapă
Num-așa, ca ardeleanul suit în Dealul Clujului, vorba unui cîntec.
image png
La o cafea
Cu puţină mămăliguţă caldă, le veţi înghiţi, treptat, pe toate.
image png
Microbiști și tifosi
Indiferent dacă s-a dezvoltat după modelul lui tifoso sau în mod independent, microbist confirmă vitalitatea unei metafore cognitive.
image png
Timpul blamării
Dar cînd vom reuși să facem asta, constructiv, nu doar să ne facem auzite glasurile noastre vitriolate?
p 7 Gaza WC jpg
De ce „restul” respinge Vestul
Această declarație a coincis cu debutul campaniei prezidențiale în SUA, Trump fiind candidatul său preferat.
image png
image png
Buon appetito!
Dar, apropo, cred că, după ce a făcut lumea, Dumnezeu s-a mai gîndit puțin și a creat Italia.
image png
O lecție de responsabilitate
Scriu pentru cititorii noștri de bună-credință, cei mai mulți, care ne prețuiesc și care se vor fi încruntat cînd au văzut numărul nostru de săptămîna trecută.
image png
Cînd economia de piață s-a pierdut printre proteste
Întrebarea este: pînă unde vor merge încălcările principiilor economiei de piață și cele privind funcționarea Uniunii Europene?
image png
De ce n-avea Navalnîi șapcă?
Dar trebuie să îi dăm societății ruse credit că măcar a încercat. Sacrificiul lui Navalnîi e dovada.
image png
Succesiunea
Nici Europa nu stă grozav înaintea unor alegeri care pot să împingă în parlamentele europene diferiți demagogi cu promisiuni maximale și capacități mediocre.
image png
Cum trebuie să fie un președinte
Nu cred în nici o campanie electorală construită pe negativitate, pe agresiune, pe obsesii strict individuale.
image png
Avram Iancu – 200
Și totuși, posteritatea lui este impresionantă și oricine mai simte românește nu poate să nu simtă o înaltă emoție gîndindu-se la el.
image png
image png
Misterul voiniciei
„Strîmbă-Lemne” nu are, după cum se vede, o tipologie fixă, el variind imagistic în funcţie de marotele fiecărei generaţii.
image png
Înscenări
În lipsa exemplelor, utilizatorul obișnuit al dicționarului nu poate fi sigur de excluderea unei construcții.
image png
Viitorul începe ieri
Au mai fost și alte titluri, bineînțeles, poate nu atît de cunoscute, unele de psihologie și dezvoltare personală.
p 7 Adevăratul Copernic jpg
Pletele celeste ale Stăpînului Planetelor
Cel puţin aceasta a fost informaţia care s-a transmis în timp.
image png

Adevarul.ro

image
Uimirea unui german care a vizitat Bucureștiul: „Nu-mi vine să cred cât e de subestimat!”. Ce spune despre micii din Obor VIDEO
Thomas Wiede, un turist german pasionat de călătorii, a petrecut în această primăvară un weekend la București. Iar impresiile sale la superlativ despre capitala României au fost împărtășite și pe canalul său de YouTube, care are peste 11.000 de abonați.
image
De ce vor tot mai mulți români să revină acasă, după mulți ani de Germania. „Aici nici nu am unde să cheltuiesc banii”
O conațională care locuiește în Germania a transmis un mesaj devenit viral pe Tik Tok pentru românii care muncesc în străinătate. Românca îi sfătuiește să ia spontan hotărârea de a reveni în România, dacă în țară se simt cel mai bine, pentru că altfel se vor amăgi singuri la nesfârșit.
image
Rețeta lui Ceaușescu pentru a pune mâna pe putere în România. Cum a reușit un copil sărac să ajungă stăpânul țării
Nicolae Ceaușescu a fost modelul perfect de politruc oportunist. Așa cum arată biografia fostului dictator acesta și-a făcut culoar către putere prin șiretenie, exploatând momentele prielnice, făcându-și loc cu coatele atunci când a fost nevoie.

HIstoria.ro

image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.
image
Cadoul de nuntă primit de Zoia Ceaușescu de la părinți
Fabricat în Franța, la o comandă specială a familiei Ceaușescu în anul 1983, automobilul Fuego GTS a fost facturat de către Renault (Service des Ventas Speciales Exportation) pe numele Ceaușescu Elena Zoia, unul dintre copiii familiei prezidențiale, care l-a primit cadou de nuntă de la părinți.
image
O tentativă de sinucidere în închisoarea Pitești: Povestea dramatică a lui Nicolae Eșianu
Nicolae Eșianu s-a născut la Cluj în 1923. Tatăl, director la Banca Ardeleană, iar mama, profesoară. Școala primară o face la Sibiu și apoi Liceul Militar la Târgu Mureș. În 1942 își dă bacalaureatul la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu.