Sportul-rege ajuns preşedinte
Visul oricărui român e să se distreze la slujbă. Traian Băsescu l-a împlinit. El a reuşit încă o dată imposibilul: să arate că pînă şi Preşedinţia poate fi o sinecură. Pentru cei mai puţin avizaţi, sinecurismul n-are nici o legătură cu securismul. În limba engleză, astfel de cuvinte, care seamănă la înfăţişare, dar n-au nici o legătură de înţeles, se numesc false friends, adică prieteni falşi. Apropo de falsitate: e exact sentimentul pe care îl ai cînd scrii despre un om pe care l-ai votat ca prieten şi pe care îl descoperi inamic. Nu al democraţiei şi nici al presei, ci doar al bunului-gust. Apropo de prost gust: nu l-a inventat Băsescu. El doar îl foloseşte, cum a folosit şi alte teme: cu detaşare şi o anume ironie. Ştii exact că nu-l place neapărat pe Becali, vezi cum îţi face cu ochiul complice, peste paharul de şampanie. Însă nu poţi să nu recunoşti că imaginea e o capodoperă. Peste ea, în clasamentul kitsch-ului, nu poate fi decît carpeta cu căprioara care bea apă, în timp ce vînătorul o pîndeşte de după un copac. Da, carpeta aia de pe peretele cu icoană. Sub care ţăranul suburban a pus casetofonul Pawasonic, adus de urmaşii marinarilor de altădată. Totul se leagă, chiar şi cînd nu eşti paranoic. Traian Băsescu evoluează spre destinul unui abţibild. Îl poţi pune pe orice lucru trist şi-l va înveseli. El a reuşit să facă dintr-o slujbă plicticoasă, care cere ritual de gheişă (bine stăpînit altminteri de veteranul Iliescu), un job de disc-jokey. Traian Băsescu face mixaje într-o discotecă politică, mare cît Casa Poporului, în care mulţimea nu dansează după cîntece, ci după vorbe. Sau chiar imagini, că tot spun mai mult decît 1.000 de cuvinte, fără să fie nevoie chiar să cunoşti atîtea! Nici Milu şi nici Ilici nu şi-ar fi închipuit niciodată că şpriţul televizat poate aduce zece puncte la simpatie, fără să spui o vorbă (adăugaţi cinci puncte, dacă omul deschide gura şi vezi că-i oleacă pişcat!). La fel ca un abţibild, însă, Traian Băsescu riscă aplatizarea. Oamenii care ştiu un singur lucru - în cazul de faţă, confruntarea - sînt nevoiţi să adapteze vremurile la ei, mai degrabă decît invers. Cînd la modă va veni cooperarea, construcţia, asamblarea, atunci s-ar putea să aibă probleme. Însă în materie de moravuri, moda vine încet - poate că nici n-o s-o prindem... Pe vremuri, Adrian Păunescu (parcă el, scuze Istoriei Literaturii Române dacă greşesc!) spunea că Ţara e cabinetul de lucru al preşedintelui. E un clişeu mereu tînăr, la fel ca melodiile lui Gil Dobrică. Ce-a adus proaspăt Băsescu în chestia asta, săptămîna trecută, e eliminarea lucrului. El ne-a arătat că Ţara poate fi nu doar un cabinet plicticos, ci un separeu de-a dreptul animat. Cine să-l condamne, în afară de editorialiştii obosiţi, fără chef de viaţă şi pe care oricum nu-i iubeşte nimeni...? Chestie care ne aduce la problema poporului. Şi el a evoluat în 15 ani. Îşi dorea linişte, acum vrea gălăgie, antren, distracţie. Îşi dorea o singură idee, ca să nu i se încingă mintea, acum vrea controversă şi scandal. De fapt, ce e politicianul de viitor? Un mare furnizor de servicii pentru popor. Şi cînd nu poate să-i dea o cinzeacă, o autostradă sau o slujbă mai bună, tot îi mai rămîne ceva ce poate furniza naţiunii. Self-esteem. Politicianul, mai cu seamă cel mai înalt din stat, poate furniza naţiunii sentimentul că e-n regulă aşa cum e. Cu şpriţul, maneaua şi atitudinea relaxată faţă de efort, pe care călătorii străini o descriau încă de pe la 1700. Mai trist e că Băsescu, un om care a început ca preşedinte al clasei active, urbane şi evoluate, se duce spre publicul mai necăjit şi, din nenorocire, mai retrograd. Un public de tabloid, pentru care distracţia cu dat jos guvernul e cu mult mai importantă decît construcţia plicticoasă, înceată şi obositor de urmărit a integrării. Un public care apreciază datul la cap, nu capul pus la contribuţie. Preşedintele jucător e acum şi arbitru. Iar tribuna e cu el. Hai Steaua! Aşa se spune acum "Să trăiţi bine!".
