Spiritul conservator în secolul XXI

"Principala caracteristică a relaţiilor internaţionale în secolul XXI se dovedeşte a fi non-polaritatea: o lume dominată nu de una, de două sau de mai multe state, ci, mai degrabă, de mulţi actori care posedă şi exercită diferite feluri de putere" - scrie într-un recent articol Richard N. Haass*. Teza lui Haass este că puterea în lume se va exercita de tot mai mulţi actori, dintre care statele vor fi tot mai puţine, iar actorii non-statali tot mai mulţi. În plus, aş adăuga eu, puterea se va exercita tot mai specializat, în sensul că deconstruirea conceptului de putere are un echivalent în realitate prin aceea că aspecte ale puterii (economic, militar, cultural, religios) sînt tot mai limpede exercitate de actori anume constituiţi. Ceea ce anunţă, cu ton profetic, Haass nu e ceva nou. Încă de la începutul anilor ’90, autorii care cred într-o convergenţă deplină a spiritului civilizaţiei cu exprimarea politică au arătat că relaţiile internaţionale intră într-o vîrstă postmodernă care se caracterizează exact prin aceea că puterea ordonatoare se va exercita difuz, nu va mai aparţine cu necesitate unei entităţi imediat identificabile, dar şi prin aceea că numărul actorilor internaţionali se va multiplica datorită, mai ales, diminuării puterii statelor. Este limpede că nu doar organizaţiile politice supra-statale de genul Uniunii Europene sau Naţiunilor Unite sînt avute în vedere. Marile corporaţii, marile biserici, marile ONG-uri, alianţele mai mult sau mai puţin formale dintre toate categoriile de actori internaţionali şi multe alte organizaţii non-statale au un rol tot mai important în forjarea ordinii internaţionale. Mai mult, chiar şi exprimarea puterii statelor începe să se schimbe: accentul tot mai apăsat pus pe diplomaţia publică şi pe acţiunile de tip captatio benevolentiae în exprimarea politicii externe a statelor este evident. Acţiuni care inspiră forţă, precum cele desfăşurate de mari puteri, ca SUA sau Rusia în ultimii ani, sînt aproape unanim socotite inacceptabile. Puterea, astăzi, nu mai constă în numărul de F16 pe care o ţară le deţine şi nici măcar în faptul dacă deţine sau nu arma atomică. Încă din anii ’80, o personalitate academică influentă precum Richard Ashley constata că puterea în planul relaţiilor internaţionale a încetat să mai aparţină marilor state şi este tot mai clar deţinută de "mici reţele" care compun baza unui ţesut social internaţional, iar puterea nu se mai exprimă nici formal şi nici grandios, ci prin "microrelaţii" la nivelul "de jos", care mai degrabă scapă ochiului vigilent al statului. Ideea foucaultiană conform căreia puterea înseamnă cunoaştere şi, mai departe, puterea înseamnă să deţii adevăruri se simte în aceste teorii. În faţa unei atari perspective, un spirit conservator ar putea fi contrariat, dacă nu chiar îngrijorat. Chiar o anumită teamă ar putea proveni din constatarea deopotrivă logică şi factuală că dezordinea sporeşte şi nesiguranţa creşte într-o astfel de lume. E limpede, tot mai mulţi deţinători ai puterii înseamnă tot mai multe interese divergente, ceea ce duce, inevitabil, la tot mai multe tensiuni şi conflicte. Pe de altă parte, e limpede că sporirea numărului de actori cu impact internaţional este o consecinţă a creşterii libertăţii, a deschiderii societăţilor, a aprofundării şi sofisticării democraţiei occidentale. În plus, un conservator nu ar avea de ce să se tulbure, căci aceste modificări ale tectonicii relaţiilor internaţionale nu sînt deloc factice, sînt absolut "naturale". Nimeni nu le-a planificat, nimeni nu le-a forţat, nimeni nu le-a "fabricat". Un conservator nu este, aşa cum spun "progresiştii", unul care se opune schimbării şi care vrea o lume împietrită, ci unul care vrea doar ca schimbările să curgă cît mai firesc, fără să fie inventate sau doar anticipate prin programe "utopic-revoluţionare", dar şi fără să fie împiedicate deliberat. Un conservator autentic admite că lumea se mişcă, în mare, după un "plan" superior (cel al lui Dumnezeu, de pildă) sau, cum ar spune Hegel, cel al Ideii. Acest "plan" este în bună măsură cognoscibil şi, de aceea, efortul major trebuie depus în sensul cunoaşterii sale. Vorba secretarului de stat american, strategia unui conservator trebuie să fie aceea de a afla în ce sens se mişcă Istoria şi să dea evenimentelor un mic brînci în acea direcţie. În fond, tot principiul suveranităţii guvernează ordinea internaţională, atîta doar că el aparţine şi altor entităţi decît statele. Nu e vorba despre anarhie, ci doar despre o diseminare prin democratizare a suveranităţii. Suveranitatea statelor se distribuie spre structuri supra-statale, dar şi spre structuri sub-statale, după cum bine se vede. Iar acest proces poate fi foarte bine gestionat în spirit conservator, adică în spiritul respectului pentru suveranitate. Cînd România a intrat în UE, suveranitatea ei nu s-a diluat pur şi simplu, ci o parte a acestei suveranităţi a fost transmisă Uniunii. Cînd Iugoslavia s-a pulverizat, suveranitatea ei nu a dispărut în neant lăsînd loc liber dezordinii, ci s-a divizat în alte cîteva suveranităţi "mai mici" ca arie de exercitare, dar la fel de tari în substanţa lor. Tocmai aceasta trebuie să fie grija spiritului conservator, să nu dispară suveranitatea, căci pericolul este ca printr-o divizare de neoprit sau printr-o delegare a ei voios pionierească spre structuri supra-statale, suveranitatea să dispară. Spiritul conservator trebuie să rămînă un spirit al măsurii, al moderaţiei şi al bunului-simţ. Spiritul conservator trebuie să rămînă ataşat ideii de suveranitate, dar trebuie să o înţeleagă în evoluţia sa. Iar evoluţia suveranităţii nu înseamnă, cum cred "progresiştii", dispariţia ei. Aşadar, spiritul conservator nu are de ce să se teamă de tumultul lumii de astăzi. De asemenea, nu are nici un motiv să se simtă iritat, izolat, inadecvat. Trebuie doar să se străduiască să înţeleagă mai mult rămînînd acolo unde este adevărul, adică în valorile sale fundamentale. * Haass este preşedintele faimosului Council on Foreign Relations, iar articolul la care mă refer se cheamă "Vîrsta non-polarităţii. Ce va urma după dominaţia Statelor Unite" şi a apărut în ultimul număr al prestigioasei Foreign Affairs.