Spirala ghinionului și ghicitul în gri
În Statele Unite, republicanii blochează ajutorul militar pentru Ucraina deși atît dinspre Casa Albă, cît și de la Kiev apelurile pentru rezolvarea situației capătă un ton foarte aproape de disperare. În Europa, Ungaria amenință că își va folosi dreptul de veto nu numai pentru oprirea ajutorului financiar, dar și pentru a împiedica aderarea Ucrainei la blocul comunitar.
Mai aproape de firul ierbii, camionagiii polonezi, unguri și slovaci blochează frontierele cu Ucraina invocînd dispute comerciale. Acțiunile de protest nu sînt așadar motivate politic, dar sînt, în mod evident, tolerate de guvernele acestor state. Motivele sînt diferite – în cazul Poloniei, e vorba mai degrabă despre disputele politice interne declanșate de negocierile pentru formarea unui nou guvern după alegeri, în timp ce pentru celelalte două e plauzibilă explicația că ostilitatea fățișă față de eforturile de război ucrainene joacă un rol important.
Ieșirile nervoase ale comisarului pentru Transport Adina Vălean nu au fost remarcate decît prin prisma tonului neobișnuit de dur. Efectele au fost însă zero. Oricît de unită o fi Europa, deciziile privind aplicarea legii rămîn la guverne. Iar guvernele au decis, în tura asta, să privească cu atenție și îngrijorare, ca să citez un înalt (1,92) și relativ inutil oficial român.
Ucraina pare să fi intrat într-un fel de spirală a ghinionului, iar asta se vede foarte bine și din exasperarea influencer-ilor ucraineni – unii dintre ei angajați sau coordonați de Guvernul de la Kiev. Tonul lor a devenit foarte sumbru-resemnat, deși pe ici, pe colo mai există speranțe că situația se va debloca. Din discursurile semioficiale ucrainene a dispărut cu totul optimismul. Nu se mai vorbește decît foarte rar despre recuperarea întregului teritoriu al țării (Crimeea, mai ales), relatările despre rezistența de la Avdiivka sînt mai degrabă placid-resemnate, iar discuțiile despre o victorie relativ rapidă s-au transformat în planuri sceptice pentru o rezistență îndelungată. Același discurs care trata Rusia ca pe un stat complet eșuat vorbește azi despre capacitatea uriașă de producție de război a economiei rusești, despre eșecul sancțiunilor și despre duplicitatea, lașitatea sau orbirea Occidentului.
Cine are răbdare să citească ce spun ucrainenii va recunoaște cumva sentimentul acela fatalist al ființei naționale pe care românii îl practică uneori cu zel olimpic. Diferența e că, totuși, Ucraina e într-un război cu Rusia pe care azi îl pierde lent. Război în care mor nenumărați oameni (la propriu, pentru că ucrainenii refuză să dea cifre exacte), în care familii sînt distruse pentru totdeauna nu numai de pe front, ci și prin fuga de război. Românii au cel mult războaie cu ei înșiși care se termină mai întotdeauna cu armistiții neconvenabile.
Spre asta pare că se îndreaptă și Ucraina, deși liderii ei refuză să accepte această variantă. Zelenski și compania au totuși dreptate să sugereze că o înghețare a frontului este echivalentă cu o înfrîngere și ea aparține mai degrabă Occidentului. Din Congresul american și pînă la Budapesta s-a format o axă involuntară a intereselor rusești care condamnă Ucraina la înfrîngere. S-a cheltuit și se cheltuiește mult în Ucraina, dar livrările de armament sînt în așa fel calibrate încît să contribuie la rezistență, nu la victorie. Occidentul ar vrea ca ucrainenii să cîștige războiul printr-un fel de intervenție divină pe care să și-o asume ulterior. Scenariu destul de puțin probabil, deși nimeni nu poate ști care sînt intențiile Arhitectului.
Ceea ce nu calculează deloc capitalele vestice este efectul pe care nu neapărat înfrîngerea, ci percepția unei înfrîngeri a Occidentului în Ucraina îl va avea asupra statelor, popoarelor, populațiilor aflate la est de Berlin. Ce calcule de supraviețuire își vor face acești oameni, ce schimbări de grile vor avea loc, prin ce ochelari vor privi liderii Estului viitorul? Nu e nici o garanție că ceea ce azi este un dispreț plenar pentru Rusia și metodele ei nu se va transforma la un moment dat în respect și teamă.
E vorba de aceeași orbire care i-a trimis pe estici la colț în ultimii 30 de ani, deși aceștia au încercat să avertizeze în fel și chip că drama de azi a Ucrainei e nu numai plauzibilă, dar aproape sigură. Astăzi, aceiași oameni avertizează că Ucraina nu e ultima frontieră călcată de cizma rusului. Vor fi și altele dacă bruta nu e pusă la respect.
Poate nu la fel de ostentativ, dar cei care spun lucrurile sînt, din nou, tratați ca excentrici stridenți și, pe alocuri, isterici.
În griul și tristețea ucrainene de iarna asta putem citi un viitor nu tocmai liniștit. Poate și de asta România nu s-a înscris în cursa „obosiților” de război și continuă să ajute deși meritele îi sînt uneori prea puțin recunoscute.
Teodor Tiță este gazda podcast‑ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintrplatformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ
