Speculaţii pontice şi speranţe europene

Încheiam săptămîna trecută spunînd că "binele regiunii" este un ideal cu geometrie variabilă pe malurile Mării Negre. Felul în care Rusia vede "binele regiunii" diferă radical, uneori pînă la confruntare, cu viziunile, la rîndul lor diferite, pe care, de pildă, Georgia sau Moldova le au. Spuneam, de asemenea, că, teoretic, niciodată Mara Neagră nu a fost mai pacificată decît în anii războiului rece. Deşi Marea Neagră era un spaţiu de contact direct între NATO (prin Turcia) şi Pactul de la Varşovia (prin URSS, România şi Bulgaria), sau poate tocmai de aceea, regiunea era cu adevărat îngheţată. Deşi pe Marea Neagră manevra zilnic o puternică flotă sovietică (construită anume ca, în caz de conflagraţie mondială, să iasă rapid în Mediterana), iar nu mai puţin celebra flotă a VI-a americană trimitea adesea vase de război prin strîmtorile turceşti, marea aceasta a fost chiar unul din acele locuri în care nu s-a întîmplat nimic. Popoarele din jur descoperă astăzi cu uimire faptul că Marea Neagră este, din punct de vedere strategic, un butoi cu pulbere. De două generaţii, această mare nu a fost altceva decît locul de vacanţă de vară pentru zeci de milioane de oameni. Pentru locuitorii ţărilor care au litoral la Marea Neagră, semnificaţia mării era pur şi exclusiv turistică, ceea ce nu e deloc puţin pentru nişte oameni al căror moment de maximă liberate era concediul anual din vară, în cadrul căruia mersul la mare era climaxul. Desigur, o asemenea pace nu mai este posibilă acum şi, probabil, nu mai este nici de dorit. Nu mă pot reţine de la o speculaţie. După cum se ştie, numele Mării Negre în tradiţia greco-romană era Pontus Euxinus, ceea ce însemna "Marea Ospitalieră". Acest toponim, însă, era un eufemism după Pontus Axeinos, ceea ce însemna exact invers, adică "Marea Inospitalieră", denumire care - aflăm de la Strabon - este anterioară colonizării greceşti a malurilor mării. Etimologia lui Axenios vine de departe, dinspre Centrul Asiei, pe complicate rădăcini persane: axsainia înseamnă "negru, întunecat", ceea ce explică şi denumirea de azi. În plus, se ştie că vechii greci foloseau culorile spre a indica punctele cardinale, negru desemnînd nordul şi roşu sudul. Etimologia toponimului îmi pare că are o subtilă legătură cu profilul strategic al Mării Negre. Atîta timp cît purta denumire asiatică, marea era inospitalieră, denumită european ca efect al colonizării, adică al luării în stăpînire de către o altă cultură, marea a devenit ospitalieră. Şi acum Marea Neagră se poate "construi" ca realitate strategică după două modele, cel european şi cel asiatic. Marea Neagră a stat multe decenii în afara Europei, ca un fel de graniţă foarte îndepărtată. Readucerea ei în Europa este, acum, principala misiune a ţărilor riverane. Smulsă Asiei şi redată Europei, Marea Neagră poate deveni, dacă nu un spaţiu prosper, cel puţin un loc sigur. Nu sînt optimist de fel, aşa că nu privesc cu mare încredere acest proces de "europenizare" a Mării Negre, cu atît mai mult cu cît, pînă acum, europenii înşişi nu s-au simţit motivaţi să asume un atare proiect. Însă, ceea ce cred că va determina pînă la urmă integrarea Mării Negre în Europa ca o graniţă apropiată, este acea putere enormă, subterană, oarbă şi incontrolabilă care suplineşte mereu în istorie lipsa de viziune a liderilor politici: voinţa populară. În 2005 am coordonat în cadrul prestigiosului Institut pentru Politici Publice o amplă cercetare a percepţiei opiniei publice româneşti asupra relaţiilor internaţionale, în general, şi a politicii externe, în special. Din economia întrebărilor referitoare la cele două regiuni "strategice" cărora România le aparţine - Europa de Sud-Est şi Marea Neagră - concluzia a fost clară: oamenii îşi doresc să nu facă parte din aceste regiuni. Contextul geografic este perceput ca un blestem istoric, aşa că singura cale de ieşire de sub tirania unei istorii mici, nefericite, marginale şi mediocre este evadarea din geografie. Românii nu se recunosc ca aparţinînd vreuneia dintre cele două regiuni, ci direct Europei sau, mulţi, direct lumii. Identitatea de "est-european", ca şi cea încă mai strîmtă de "balcanic" sînt pur şi simplu refuzate. Cele mai calde sentimente merg către ţările vestice şi cele mai reci către ţările estice (cu un maxim al antipatiei către ţările arabe şi Rusia). Orientarea politică, pe care cetăţenii o doresc pentru România, ţinteşte, fără echivoc, vestul. Nu estul, nu regiunea, nu Marea Neagră. Şi pot să pun prinsoare că, dacă aş fi extins cercetarea către întreaga populaţie din jurul Mării Negre, rezultatul ar fi fost acelaşi. Energiile popoarelor din jurul Mării Negre au funcţionat în istorie după hazard, asincron şi adesea antagonic. Acum, Uniunea Europeană poate fi mobilul care pune în mişcare şi unidirecţionează aceste energii. Pentru prima dată în istorie, ţările pontice, care au o anvergură exclusiv regională, au o ţintă comună. O stafie bîntuie malurile Mării Negre: Uniunea Europeană. Cu excepţia Rusiei, care asumă un rol de solist global, absolut toţi cei de la Marea Neagră sînt seduşi de UE, iar majoritatea ţărilor din regiune au cerut oficial să devină membre UE. Acesta este modelul pe care Europa îl oferă ţărilor de aici. Din păcate, Europa nu este încă suficient de înţeleaptă. Marfa este tentantă, o vrea toată lumea, dar vînzătorul (care e şi producător în acest caz), face greşeli majore de marketing. Ezitările europene în privinţa Turciei, caracterul nedefinit al politicii de vecinătate, jocul cu data aderării României şi Bulgariei (presa de la Sofia titra, cu puţin înainte de raportul de ţară, "Nu ne umiliţi!" - titlu care s-a putut regăsi şi în presa turcă în preajma Summitului de acum un an cînd trebuia să se decidă asupra începutului negocierilor de aderare cu Turcia) şi, mai ales, lipsa de mobilizare a resurselor intelectuale ale Uniunii, în vederea abordării regiunii Mării Negre, rămîn însă prilejuri de melancolie.