Sovietul Suprem de la Casa Albă

Cînd o ţară ajunge să-şi ia fanteziile spirituale drept realitate de predat în şcoli, probabil că-şi merită soarta, mai ales cînd soarta e la fel de fantezistă. America, în prăbuşire în direct pe unul dintre televizoarele de lîngă voi, e, dacă vă aduceţi aminte, ţara în care creaţionismul se predă la şcoala generală, ca materie, alături (sau cîteodată de-a dreptul în loc de) evoluţia naturală. "Americanii nu se trag din maimuţe, mulţumim mult" - iată o expresie care îşi găseşte, ironic, un sîmbure de adevăr tîrziu. Aşa e, maimuţele sînt mai prevăzătoare. Bine, deja cînd te uiţi la Bush ai ceva îndoieli cu privire la evoluţia naturală. Faptul că un exemplar de homo sapiens cu retard evident a ajuns să-i conducă pe alţii cu mult mai deştepţi parcă îţi spune că Darwin n-a luat în calcul publicitatea electorală la televizor, ca mod de selecţie naturală. Dincolo de Bush e însă o ţară pe care o iubesc şi care ne-a făcut cadou, nouă, românilor, chiar fără să vrem, libertatea cu care ne-am procopsit acum două decenii. Unde e America asta, după chipul şi asemănarea căreia ne-am visat ţara? Ce-a păţit între ultimul hit sincer al Madonnei (să zicem "True Blue") şi ultima versiune de antidepresiv de la Pfizer? Criza Americii e de fapt eşecul unei clase mijlocii ignorante, care îmbrăţişează cu putere două cărţi, mai rar deschise: Biblia şi Avuţia Naţiunilor, a lui Adam Smith. E criza Partidului Republican, care a pornit pe urmele celui sovietic. Ideologia întîi, faptele după, filtrate şi ele de credinţe. E criza unui sistem care n-a mai putut accepta că după soare mai poate veni şi ploaie şi a ridicat o barieră de beton împotriva norilor. Stimuli pentru industrie, relaxare în privinţa speculaţiilor financiare, scutiri de taxe: America nu mai vrea, de vreo 10 ani încoace, decît zile frumoase, consum în creştere, bursă pe plus, viaţă pe credit, mai mult şi mai mult credit. De fapt, America avea nevoie pur şi simplu de o recesiune. Una normală, sănătoasă, în care economia reală să-şi reaşeze rosturile şi oamenii să înţeleagă că maşina de 7 metri jumătate care consumă o tonă la suta de metri e pur şi simplu o prostie, chiar dacă domnul congresman o înfăşoară în steag şi-o vinde drept "American Way of Life". O recesiune în care băncile de investiţii să-şi ia cîteva zile libere, ca să înţeleagă că a cinşpea derivată din nimic înseamnă, în general, oricare ar fi preţul la care ai cumpărat-o săptămîna trecută, tot nimic. O recesiune în care pofta să fie pusă în cui, chiar dacă rişti să scoţi cuiul din perete cu greutatea ei... În loc de asta, Bush a decis că preşedintele e acolo să se lupte cu realitatea, primul semn al inteligenţei sovietice în acţiune. C-a invadat aceeaşi ţară ca Brejnev nu e doar o coincidenţă, ci semnul unei filiaţii spirituale: nici unul nu pricepea nimic din Afganistan. Că a tratat cu avioane de luptă antiamericanismul e un alt semn de doctrină Hruşciov. Că încinge războiul rece uitat în frigider în maşina cu microunde a scutului antirachetă mai poate fi acceptat, ca o ultimă plecăciune făcută lui Ronald Reagan. Însă dincolo de toate astea, Bush a fost la putere ca să ţină în funcţiune un mecanism economico-financiar cu sediul în Statele Unite, însă cu tot mai modesta legătură cu prosperitatea Americii (cam ca oligarhia în URSS). Asta se şi vede acum, cînd sistemul ăsta cade şi americanii se văd nevoiţi să plătească, din taxele lor, fabricile din China care le-au luat slujbele, ipotecile şomerilor care nu ştiu cum să-şi plătească locuinţa nemeritată (dar promisă şi livrată de Bush, că şi constructorii şi băncile trebuie să mănînce o pîine), cercetarea din India, ieftină şi numai bună să permită economii investite judicios de CEO în jet-uri private şi tunsori de 1000 de dolari, fără bacşiş. Acum cîteva zile, Ziarul Financiar (Cristian Hostiuc) vorbea de Bancorexul de peste Ocean. A fost chiar mai mult decît atît: lipsa de reglementare a pieţelor le-a transformat într-un Caritas deschis oricui putea găsi un prost mai mare ca el (pentru referinţă, vă recomand The Economist de săptămîna trecută, care explică cum o acţiune supraevaluată merită cumpărată într-o piaţă în care mîine vei găsi pe cineva care s-o creadă chiar mai valoroasă). Evident, cînd ajunge la putere, prostia devine trendy. Uniunea Sovietică a abolit piaţa liberă pentru cîteva decenii şi tot s-au găsit unii s-o admire. America a abolit doar bunul-simţ, cîţiva ani. Pentru rezultate, uitaţi-vă în conturi. La anul, pe vremea asta!