Soliştii

Este evident că unul dintre ei minte, dar ţinînd seama de rangul înalt al personajelor şi de consecinţele adevărului, presiunea presei şi a organelor de anchetă se exercită relativ moderat. Afacerea propriu-zisă s-a efectuat în 1991, cînd s-au vîndut Taiwanului şase fregate în valoare de 2,8 miliarde de dolari. China nu priveşte cu ochi buni un asemenea comerţ şi, pentru a se menţine secretul tranzacţiilor, dar şi pentru definitivarea lor, s-a spus că înalţi oficiali francezi au fost mituiţi. Ancheta a început în 2001: în ianuarie 2001, Dominique de Villepin, pe atunci ministru de Externe, îl însărcinează pe generalul Rondot, ofiţer de informaţii, să investigheze zvonurile declanşate de această operaţie. Pe 3 mai şi 14 iunie 2004, judecătorul de instrucţie primeşte două scrisori şi un CD-ROM de la un binevoitor (coincidenţă: prieten cu Villepin), în care figurează numele unor importanţi oameni de faceri şi politicieni, numerele de cont şi sumele depuse în bancă la Clearstream, o societate din Luxemburg. Pe această listă, dată dlui de Villepin, figura şi numele dlui Sarkozy şi, conform lui Rondot, în continuare însărcinat cu ancheta, Villepin îi cere să verifice informaţiile privitoare la el, pe atunci ministru al Economiei. În noiembrie, se declanşează scandalul politic: Sarkozy îl acuză pe Villepin - principalul său rival la candidatura pentru prezidenţiale - că nu dă la iveală concluziile raportului care înlătură bănuielile. În decembrie 2005, judecătorul însărcinat cu ancheta ajunge la concluzia că lista era un fals şi că nici o probă nu o confirmă. Pe 31 ianuarie 2006, Sarkozy deschide un proces civil de calomnie, pentru a avea acces la celebra listă. La sfîrşitul lui martie, începutul lui aprilie, are loc o percheziţie în birourile Serviciilor Secrete (DGSE), la Ministerul Apărării şi în fostul birou al generalului Rondot, cel însărcinat cu ancheta, acum pensionar. Audiat de judecători, acesta recunoaşte că dl de Villepin i-a cerut să ancheteze situaţia dlui Sarkozy, invocînd şi o indicaţie a preşedintelui Chirac. Afirmaţia generalului se verifică prin însemnările din carnetul său, făcute imediat după convorbirea cu Villepin. La început acesta neagă că ar fi pomenit măcar numele lui Sarkozy. Apoi recunoaşte că ar fi pomenit numele, dar nu ca să ordone o anchetă. A negat, de cîte ori a venit vorba, orice implicare a preşedintelui Chirac. Ziarul Le Monde publică fragmente din declaraţiile generalului în faţa judecătorului, care-l contrazic. Villepin susţine că este victima unui "linşaj mediatic". Oameni bine crescuţi pe de o parte, conştienţi că adevărul ultim al cercetărilor poate provoca o criză politică într-un moment cînd francezilor le e greu să aleagă dacă ţara se află într-o criză sau e în declin, cei doi actori principali îşi dau mîna la diverse ceremonii oficiale şi evită declaraţiile ostile. Adăugată marilor manifestaţii de împotrivire faţă de noua lege a contractului de muncă, afacerea Clearstream contribuie la scăderea cotei de încredere în Guvern. Doar 19% dintre cei întrebaţi mai au încredere în preşedintele Chirac, Villepin are o cotă de 24%. Nicolas Sarkozy a ales discreţia şi nu înteţeşte focul. Aşteaptă ca justiţia să-şi spună cuvîntul şi nu vrea să facă nimănui proces de intenţie. Întîlnirile au loc într-o atmosferă "călduroasă, destinsă". Opoziţia socialistă a primit pe tavă un cadou, care le permite socialiştilor Hollande şi Fabius să-şi exerseze fără risc măiestria oratorică. Pregătind viitoarele alegeri, cuplul Chirac-Villepin a încercat să-şi compromită principalul adversar, din păcate, în propriul partid. N-au reuşit decît să adauge un nou conflict la imaginea unei clase politice autiste, preocupată exclusiv de propria perpetuare, incapabilă să elaboreze un proiect realist de rezolvare a problemelor Franţei. Nostalgia măreţiei se confruntă cu un prezent în care toate ignominiile sînt posibile. Disoluţia dreptei, după şubrezirea stîngii, nu face decît să sporească indiferenţa şi dezgustul faţă de politică, să lase spaţiul liber populismului: bate un vînt rece de la atîta atmosferă călduroasă. Din statistici reiese că Franţa este ţara europeană cu cele mai multe formaţii corale. Poate, dar citind despre viaţa ei politică se poate spune, fără a-i mai număra, că e ţara cu cei mai mulţi aspiranţi la performanţa solo. Unii n-au voce, alţii n-au ureche, iar cei care au şi voce, şi ureche cîntă fals.