Șoimii patriei

Una dintre cele mai absurde formule propagandistice din ultimele decenii ale regimului comunist din România a fost denumirea Șoimii patriei, atribuită de la început organizației pentru copii între 4 și 7 ani înființate în 1976. Umorul involuntar și agresiunea implicită a sintagmei au fost percepute, desigur, de pe atunci; nu întîmplător în zona comunicării private și subversive au apărut foarte curînd bancuri și parodii legate de denumire și de practicile discursive asociate ei (jurămînt, poezioare educative). Apoi, prin forța repetării, impactul asocierii improbabile s-a mai atenuat, formula banalizîndu-se. Stupefacția ca reacție rațională și fiorul de teamă irațional pot fi din nou percepute acum, după ce formula a fost, în bună măsură, uitată. O înregistrează totuși dicționarele (șoim – „copil preșcolar sau în primele clase de școală care făcea parte din organizația Șoimilor Patriei pînă în decembrie 1989”, DEX) și o păstrează presa vremii, documentele reproduse mai tîrziu din arhive, textele memorialistice și studiile de istorie recentă.

A proiecta asupra unor copii de patru ani metafora unei păsări de pradă, folosite și ca armă de vînătoare, e semnul unui imaginar politic cu totul înfiorător, dar și pe muchia alunecării în ridicol. Probabil că la origine a stat metafora puternic clișeizată a zborului („spre comunism, în zbor”), dar și o paradigmă războinică consolidată în discursul public. În Ornitologia poporană română (1883), folcloristul Simion Florea Marian aduna mai multe reprezentări ale păsării în poezia populară, pornind de la o descriere destul de violentă a prototipului: „Locul de petrecere al Șoimului sînt mai cu seamă culmile cele mai înalte ale munților și stîncelor. Aice își face el cuibul său și de-aice se pornește apoi după prada sa, care constă mai ales (...) din tot soiul de paseri, pre cari le lovește în zbor cu pieptul său cel ascuțit și tare în cap sau în spate, iar după ce într-acest mod le amețește de cap că trebuie să cadă jos, le prinde și le mănăncă” (II, 114). În alegerea termenului au contat probabil retorica eroismului romantic, ilustrat de Alecsandri (de exemplu, în Peneș Curcanul: „Voioși ca șoimul cel ușor / Ce zboară de pe munte”), reluat de Sadoveanu, manifestat în poeziile patriotice prin diverși șoimi, șoimuleți sau șoimani, prin excelență viteji. S-a adăugat poate și un strat mai nou, de filme de război cu nume și mesaje codificate, în care Vulturul și Șoimul raportează și acționează eficient.

Documentele de arhivă pe care le-am văzut publicate nu indică paternitatea formulei; oricum, într-un spectacol omagial din 1978, i se mulțumește direct lui Ceaușescu pentru apariția organizației și implicit pentru numele ei: „Noi, șoimii patriei, cu bucurie, / Și dragoste venim cu fruntea sus / Să mulțumim că șoimi viteji ne-ați spus / Să fim în milenara Românie!” (România liberă, 26 ianuarie 1978).

Metaforele din limba de lemn se caracterizau prin ambiguitate: deși clișeizate, își puteau actualiza oricînd sensul primar, devenind contradictorii sau remotivîndu-se în mod amenințător. Dacă citim acum o pagină din revista Cutezătorii, în care se explica, în 1976, scopul noii organizații, ne frapează abundența de trăsături total nepotrivite cu metafora șoimului: „Membrii Organizației vor fi educați în spiritul respectului și dragostei pentru părinți, al respectului față de educatoare și învățători, vor fi îndrumați pentru a-i ajuta pe cei vîrstnici”. Cuvintele cel mai des folosite sînt respect, dragoste, prietenie și frăție, pace, atașament, muncă. Atunci cînd în seria îndatoririlor șoimilor intră și tradițiile de luptă, se deschide însă o poartă pentru actualizarea conotațiilor războinice ale metaforei. În practică, explicațiile destinate copiilor includeau diferite căi de adaptare ideologică, mai mult sau mai puțin inspirate. Un ecou al discursului de acomodare cu statutul de șoim se găsește într-un pasaj din Băiuțeii lui Filip și Matei Florian, în care sînt rememorate „niște legături bizare între copii, șoimi, Patrie și Partid, în sensul în care copiii cu cravată sînt șoimi pe care i-a născut Patria ca să zboare și să-i mulțumească Partidului că i-a trimis la grădiniță” (p. 161).

Dacă ideea intrării la 4 ani într-o organizație politică era singulară, propaganda prin presa pentru copii nu venea pe un teren gol. Revista Șoimii patriei înlocuia mai vechiul Arici Pogonici (denumire simpatică, ludică, dar cu trimitere către „corectare” satirică). Într-o discuție la nivel înalt păstrată în stenograme frapează convingerea că o revistă pentru preșcolari trebuia să fie, înainte de orice, serioasă: „Noi am stabilit să facem niște reviste serioase, cu atît mai mult cu cît ele se adresează copiilor. Dacă ar fi pentru oameni mari, aș mai înțelege, aș mai accepta, dar gîndindu-mă că facem niște reviste care se adresează copiilor, ele trebuie să fie foarte bine concepute, la nivelul lor de gîndire, ajutîndu-i mai mult pe copii în însușirea problemelor de studiu, de muncă și de viață” (stenograma Ședintei Secretariatului CC al PCR din ziua de 18 octombrie 1977, în 22, XVI, nr. 268, din  03.02.2009).

Episodul lingvistic și ideologic al șoimilor merită evocat din cînd în cînd, măcar de Ziua Copilului.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).