„Soft power” nu e chiar așa de soft

Odată cu lansarea războiului absurd și sîngeros împotriva Ucrainei, Rusia nu mai e nici măcar partenerul dubios de afaceri de odinioară, devenind un paria la scară internațională. Odată cu amenințarea președintelui Vladimir Putin că ar putea recurge la arma nucleară, Rusia a devenit una dintre cele mai izolate țări ale planetei. Nici măcar China nu mai susține acțiunile Moscovei. Sancțiunile economice produc deja efecte considerabile: sute de oligarhi ruși care l-au susținut pe Vladimir Putin și care s-au îmbogățit colosal de pe urma afacerilor protejate de Kremlin și-au văzut conturile înghețate; mega-proiectul de infrastructură energetică Nord Stream 2 a fost suspendat; băncile rusești nu mai pot opera în cadru internațional; acțiunile marilor companii rusești se prăbușesc; banca națională nu mai are acces la valută; rubla se depreciază galopant. Criza economică generată de sancțiunile impuse de țările occidentale se resimte deja la nivelul populației. Anumite produse de import nu se mai găsesc în magazinele rusești. Multe bancomate rămîn fără cash disponibil. Pentru oamenii obișnuiți, viața cotidiană începe să se complice. Dincolo de sancțiunile economice mai e și boicotul aplicat la scară largă asupra produselor rusești, asupra a orice e legat de Rusia lui Putin.

Talentatul dirijor Valeri Gherghiev, un cunoscut putinist, a pierdut deja trei contracte (inclusiv pentru un concert la Scala din Milano) și riscă să fie dat afară de la Filarmonica din München, unde este dirijor-șef, dacă nu condamnă explicit invazia din Ucraina. Artiștii și curatorul pavilionului Rusiei de la Biennale au condamnat războiul lui Putin în Ucraina și au refuzat să-și reprezinte țara, în semn de protest. Rusia a fost exclusă de la concursul Eurovision. Marele Premiu de Formula 1 al Rusiei, programat în septembrie la Soci, a fost anulat. Sankt Petersburg a pierdut dreptul de a organiza finala Ligii Campionilor. FIFA și UEFA a exclus cluburile și naționala de fotbal ale Rusiei din toate competițiile. Federația internațională de taekwondo i-a retras lui Vladimir Putin centura neagră, după ce federația de judo hotărîse deja, cu cîteva zile înainte, suspendarea sa din calitatea de președinte de onoare. În multe țări, oamenii evită dinadins să-și alimenteze mașinile la benzinăriile rusești. Iar în Suedia și Finlanda, magazinele au retras de la vînzare vodca rusească. Rusia e boicotată sistematic în cultură, în sport, în comerț. De la lideri politici la oameni de afaceri și pînă la simpli cetățeni.

În vremea Războiului Rece, prezența Rusiei în plan internațional era atent controlată politic. Majoritatea produselor comerciale rusești se aflau sub embargou în Occident. Însă în plan sportiv și cultural, URSS putea să se manifeste plenar – bineînțeles, în măsura în care sportivilor și artiștilor (mai ales!) li se dădea voie să circule în afara granițelor. De data asta, războiul rece e de-a dreptul înghețat. Occidentalii trîntesc ușile în fața rușilor într-o acțiune spontană, dar solidară, pasională, dar și rațională. Chiar dacă în termeni de Realpolitik impactul acestui boicot e minor, eficiența acțiunii e copleșitoare. În plan simbolic, Rusia e zdrobită. Milioane de cetățeni ruși se simt izolați, irelevanți și tot mai frustrați într-o lume altminteri hiperconectată. În plan global, Rusia nu mai are nimic de spus.

Acest război cultural subtil trebuie înțeles tocmai în planul mai larg al globalizării. Pe la jumătatea anilor ʼ90, la cîțiva ani după destrămarea URSS și în plină epocă a tranziției pentru statele de-abia ieșite de sub dictaturile comuniste, Thomas L. Friedman a formulat o teorie interesantă. Pe scurt, Friedman susținea că o țară care ajunge la un stadiu de dezvoltare economică suficient de puternică pentru a permite instalarea unei rețele de restaurante McDonald’s nu va mai avea nici un interes să provoace un război. Pentru că dezvoltarea economică presupune un anumit grad de maturitate politică, legături puternice cu alte țări și mai ales emergența unei clase de mijloc interesată să-și protejeze bunăstarea. Iar pacea e o condiție esențială a bunăstării. Primul restaurant McDonald’s s-a deschis la Moscova în 1990. La doi ani după ce a primit aviz din partea partidului comunist și cu mai puțin de un an înaintea disoluției URSS. Acum, odată cu declanșarea războiului împotriva Ucrainei, putem spune că Friedman s-a înșelat. O țară dezvoltată economic și conectată internațional, care a avut numai de cîștigat de pe urma globalizării, poate ataca militar un stat vecin. Dar poate că tocmai cazul Rusiei întărește teoria lui Friedman. Poate că tocmai contextul global – și micile războaie culturale – vor putea forța o schimbare de regim la Moscova.