Socialismul (ne)trăit
Nu știu dacă v-am spus, dar am cedat într-o anumită măsură tentației rețelelor sociale. Nu am cont de Facebook – detest Facebook-ul. De Instagram sau altele, ce-or mai fi, nici nu m-am atins. Dar mi-am făcut un cont de Twitter. Cînd l-am făcut, am avut în minte un singur motiv: am vrut să văd ce scrie pe această rețea președintele Trump. Auzisem că postează de mai multe ori pe zi, mesaje mai lungi sau mai scurte, unele enigmatice, altele limpezi – în fine, voiam să-l „citesc“. Așa se face că, de doi ani, îmi încep diminețile citind rapid producțiile de peste noapte ale omului pe care poporul său și Constituția sa l-au dus în Biroul Oval. Dacă nu sînteți pătimaș, adică dacă nu-l urîți pe om în asemenea măsură încît simțiți cum vă crește tensiunea de cîte ori îl vedeți (foarte mulți reacționează așa cînd îl văd!), vă recomand acest exercițiu de cafea. Mie îmi provoacă o grămadă de reflecții despre lume și oameni. Dar, oricît de abundent este fălosul președinte american, Twitter-ul îmi mai dă și alte știri.
Astfel, am aflat că în partea cealaltă a lumii, în Florida, un domn pe nume Rick Scott este încîntat. Iar a cîștigat! În 2010 cîștigase alegerile pentru funcția de guvernator al statului. În 2014, le-a cîștigat din nou. Conform Constituției statului, nimeni nu poate fi guvernator mai mult de două mandate. Așa că, în 2018, nu a mai putut candida la funcția supremă în Florida și a candidat pentru una dintre cele două funcții de reprezentare ale statului în Senatul SUA. Cum zic, iar a cîștigat. Și, pentru ca victoriile să fie depline, succesorul său în fotoliul guvernatorial este chiar cel pe care el l-a susținut, un coleg de partid. Asemenea victorii politice îți dau, firesc, o frumoasă încredere în tine. Ai susținere vie în popor și prestigiu real printre ceilalți politicieni. Ei bine, de pe acest pisc însorit al vieții sale, americanul Rick Scott zice: „Socialism will not happen in our nation, and it’s not going to happen under my watch“. Amin!
Profetismul este un ingredient esențial în personalitatea unui politician victorios. În fond, de-aia te aleg oamenii, să le spui ce (nu) o să li se întîmple. Pentru zicerea de mai sus, nu trebuie nici să-l ovaționăm (în cazul în care sîntem „de dreapta“), nici să-l huiduim (în cazul în care sîntem „de stînga“) – omul își exprimă, transparent și confident, crezul. Ceea ce mi-a atras, însă, atenția sînt comentariile unor americani de sub mesajul lui Scott. Unii dintre ei spun cam așa: „Aha, tocmai te-ai dat de gol, iată, ai spus limpede că te opui armatei, spitalelor, școlilor, pensiilor – te opui socialismului, înseamnă că te opui unui stat care are grijă de oameni“. Alții se precipită să dea replici acestor comentarii și începe o dezbatere între simplii cetățeni americani, pe Twitter. „Și conservatorii susțin armata, spitalele, școlile, pensiile – dar altfel decît socialiștii“, zice cineva. „Socialismul înseamnă grija pentru cei mulți, pentru societate, conservatorii vor un capitalism individualist, monstruos“, sare altcineva. „Socialismul falimentează întotdeauna“, răspunde încă unul. Apar, inevitabil, și părerile solomonice, înțelepte, împăciuitoare: „Adevărul este că socialismul este greșit, așa cum și capitalismul este greșit – ne-ar trebui o variantă de mijloc“.
Am avut ocazia să mai asist la discuții despre socialism în diferite medii occidentale și am simțit mereu, cumva, că modul în care vorbesc ei despre socialism este naiv, simpluț. Senzația de „ușurel“ nu se referă la greutatea lor intelectuală, la complexitatea argumentelor sau la bibliografia etalată. Nici vorbă! Am putut vorbi despre socialism cu oameni învățați, care citiseră în materie cu mult mai mult decît mine – erudiția lor în materie de socialism era impresionantă. Și totuși, senzația de superficial apărea imediat. Nu mi-a fost greu să mi-o explic: eu am trăit socialismul, iar ei nu. Oamenii aceștia vorbesc fără să știe pe propria piele despre ce vorbesc. Ei pun pe masă citate și proiecții personale, eu pun pe masă mărturisiri.
Evident, or să sară mulți să-mi spună că ceea ce am trăit eu, în primii douăzeci de ani ai vieții mele, nu e socialism, chiar dacă îi zicea așa. Țara în care am trăit se numea „republică socialistă“, iar discursul oficial era acela al „construcției socialiste“. E drept, mi se zicea că nu socialismul e scopul. Stația terminus a fericirii spre care mergeam în zbor era comunismul – socialismul, pe care îl construiau deja de două generații compatrioții mei cînd eu am venit pe lume, era doar „o etapă necesară“. Vorbe, lozinci, propagandă, ar spune azi iubitorii socialismului, precizînd că ceaușismul este o erezie. Totuși, principiile de organizare social-statală ale vremii erau, neîndoielnic, marxiste. Prevalența clasei muncitoare în toate cele era o realitate; proprietatea comună („socialistă“) asupra a 90% din inventarul național era o realitate; partidul unic, muncitoresc, era o realitate; dezvoltarea planificată a economiei socialiste era o realitate; justiția de tip socialist era o realitate. Și a ieșit prost. Apărătorii socialismului au doar două ieșiri de sub greutatea eșecului evident: fie susțin că socialismul a fost ratat pentru că oamenii care l-au pus în practică au fost nepotriviți, fie susțin că socialismul nu a fost chiar un eșec integral, doar ni se pare, în realitate au fost și multe lucruri bune care confirmă modelul, totuși. În partea cealaltă, detractorii socialismului zic că nici n-avea cum să iasă bine și că nu contează dacă oamenii sînt potriviți sau nepotriviți pentru că modelul e defect: socialismul este sortit eșecului oricum l-ai așeza, cu oricine ai încerca să-l realizezi.
Socialismul rămîne, din cîte îmi dau seama, un vis pentru mulți. Vis ferice pentru unii, coșmar pentru alții. Socialismul, însă, spre deosebire de alte visuri, a fost încercat.
