Soarta dictatorilor

Rareori (de fapt, cred că niciodată) se găseşte cîte un şef de stat care, deşi acceptat cu urale - după alegeri false sau măsluite - să întrunească unanimitatea în ceea ce priveşte soarta lui: la Panthéon sau la puşcărie. Luni a început procesul lui Alberto Fujimori, japonez, născut în capitala statului Peru - Lima - şi de trei ori preşedintele acestui stat, din 28 iulie 1990 pînă în 17 noiembrie 2000. Ca şef al statului a fost creditat cu stabilizarea situaţiei macroeconomice a ţării, dar principalul său merit a fost cel al pacificării: cînd el a venit la putere, Peru era dominat de un grup maoist insurgent, Calea Luminoasă, şi de grupul marxist-leninist Túpac Amaru Revolution Movememnt. O sută de oficiali au fost ucişi de formaţiile insurgente în numele justiţiei sociale, în timp ce, în chip de represalii, armata regulată distrugea sate şi îi omora pe ţăranii ieşiţi în cale, pe baza suspiciunii că îi susţin pe insurgenţi. Conflictele între armata regulată şi grupurile insurgente luaseră aspectul unui război în toată regula, atentate cu bombe, cu zeci şi sute de victime întîmplătoare. Fujimori a izbutit să izoleze centrele de insurgenţă, armata a construit drumuri rurale şi şcoli, iar atmosfera generală a devenit ostilă celor care îşi făceau dreptate cu arma în mînă. Arestarea lui Abimael Guzman, liderul mişcării teroriste, a domolit, chiar dacă nu a pus capăt atmosferei incendiare din ţară. În timpul acţiunilor antiteroriste, Fujimori le-a permis militarilor să-i judece pe prizonieri în cadrul unor curţi militare secrete, neacordîndu-le acuzaţilor nici un fel de drepturi legale. Gloria nu durează. În anul 2000, Fujimori este acuzat de corupţie. Un post TV difuzează un fragment de film, unde Vladimiro Montesino, şeful serviciilor secrete, îi dă 15.000 de dolari unui parlamentar al opoziţiei pentru ca acesta să treacă în partidul preşedintelui. Haosul, în care etica joacă un rol foarte interesat, provoacă destabilizarea Guvernului, Fujimori pleacă într-o călătorie planificată în Brunei şi de acolo într-una neplanificată în Japonia; a rămas acolo pînă în 2005, cînd a încercat să se reîntoarcă în Peru pentru a-şi continua cariera politică. A urmat o lungă saga judiciară şi la sfîrşitul anului 2005, după ce a încercat să se întoarcă în secret în Peru, a fost arestat în Chile şi extrădat în Peru. Actul de acuzare conţine dovezi care demonstrează că Fujimori a ştiut şi a autorizat încălcarea drepturilor omului. "Am încălcat drepturile a 25 de oameni (care au murit, nota M. B.), dar am apărat libertatea a 25 de milioane" - se justifică fostul preşedinte. Montesino, eminenţa sa cenuşie, a avut grijă să distrugă majoritatea probelor; el este deja judecat şi condamnat. Va fi unul dintre principalii martori în procesul Fujimori. Dar acuzaţiile, comploturile, dovezile sînt treaba justiţiei. Pe stradă, Fujimori, aşa străin, dictator şi corupt cum a fost, pare mai popular decît actualul preşedinte Alan Garcia, democrat de centru-stînga. "Acest proces este un lucru bizar, dar cînd Fujimori a fost preşedinte se petreceau în general lucruri ciudate" - spune un şofer, în vîrstă de 55 ani. "Cînd el a fost ales, în ţară era haos şi el a instaurat ordinea. Cred că e vinovat de anumite abuzuri şi ar trebui pedepsit, dar nu e cazul să stea în puşcărie." Victimele represiunii şi cei apropiaţi lor sînt mult mai puţin toleranţi. Dar toate aceste dezbateri spun ceva despre destinul dictatorilor: conducătorii democraţi izbutesc doar în condiţii excepţionale să se facă remarcaţi. Tot negociind între majorităţile schimbătoare şi minorităţile intolerante, personalitatea lor îşi pierde contururile, conducătorul democrat face mari eforturi pentru a-şi dilua convingerile, nu se grăbeşte să şi le exprime. Cîştigă în memoria contemporanilor oamenii hotărîţi să încalce drepturile omului, să ţină la convingerile lor pînă în pînzele albe şi chiar să ucidă în numele lor. Despre popularitatea lui Fujimori, aflăm din Peru. Despre cea a lui Stalin - din vecinătate, iar despre cea a lui Ceauşescu - din cartierele bucureştene. Oamenii iubesc democraţia, dar nu pe democraţi.