Sîrbu
Am să încep cu motivul pe care nimeni nu-l recunoaşte atunci cînd aducem vorba despre fostul nostru şef: chiar mi-e dor de el. E o slăbiciune pentru care, fără îndoială, m-ar fi mitraliat cu cîteva vorbe grele, proaspete şi pline de energia telurică a omului lipsit de îndoieli. Nu se cuvenea să vorbeşti despre el în companie - doar despre brand, produs, marfă audiovizuală, layout. Cu toate astea, compania nu era despre nimic altceva decît despre Sîrbu, într-un fel insidios şi în acelaşi timp perfect natural. De la "te uiţi şi cîştigi" la "gîndeşte liber", sloganele astea au fost ale lui. Discursul brandului era de fapt discursul unui om, care avea ceva de spus românilor, angajaţi sau nu: "băăă, fiţi moderni şi deştepţi, că va ia mama dracului!". Pe noi ne-a luat. Ne-a luat şi ne-a angajat în atelierul lui decorat cu aripi de înger, care ne-a devenit şi casă. Eu am intrat într-o zi de decembrie a anului 1995 şi-am ieşit după cîteva secunde, măsurate pămînteşte în 8 ani. În cîteva secunde astea au trecut sute de jurnale, două-trei-o-mie de ediţii speciale şi-un ziar, plus cea mai mare parte a tinereţii, pe care alţii au pierdut-o iresponsabil. Trăind. Dar timpul trece repede cînd eşti îngrozit. Şi eram în fiecare clipă. La început, că ar putea intra peste noi în redacţie şi descoperi o virgulă aiurea, un cadru "murdar", o ştire insuficient exploatată. Apoi că ar putea suna, sîmbătă noaptea la ora 2, pentru încă o şedinţă despre un proiect care avea deja 100 de pagini scrise în noaptea precedentă. Nici nu mai ştiu dacă întîlnirile astea se întîmplau aşa de des, însă am rămas cu sentimentul că se puteau întîmpla oricînd. Şi că niciodată nu ai făcut destul pentru ca mîine, marfa ta să fie - cum îi plăcea să zică într-o vreme - outstanding. Un om mai slab de înger ar fi urît, după o vreme, perfecţiunea pe care ne-o cerea. Dar îngerii rămîneau afară, ţinuţi la distanţă de bodyguarzi, iar noi o practicam. Pe ea, perfecţiunea. De fapt, Sîrbu ştia că nu trebuie să fii niciodată singur. Pentru că oamenii singuri sînt trişti, au îndoieli, au momente de pauză, au slăbiciuni. Asta nu e bine nici pentru ei şi nici pentru organizaţie. Organizaţia, ei, da, era să uit: deşi o firmă, era de fapt o formă de asociere care n-avea nimic comercial în ea. Un kibbutz, un falanster, o familie în care tatăl împărţea atenţia, dreptatea şi pîinea. Cu grijă, ca toate trei articole să fie în exces faţă de ce oferea piaţa... Nu va grăbiţi însă cu viorile pe coloana sonoră: bineînţeles că făcea şi profit, investit cu chibzuinţă în cei mai şmecheri pantofi pe care i-am văzut în viaţa mea! Altminteri, Sîrbu a făcut din noi oameni noi - cei pe care îi visa Ceauseşcu, însă nu ştia cum să-i producă. Nu ştia sau nimeni nu-i spusese: "bă, dă-le bani şi dă-le voie. După care vino în fiecare zi să vezi ce-au făcut!". Astăzi, gaşca aceea care a construit PRO TV-ul în anii â95-â96 e în mare parte destrămată - însă spiritul ei (al lui?) a rămas înăuntru. Unii sînt în America, alţii în Anglia, restul prin media românească. O forţă centrifugă de esenţă necunoscută ne-a aruncat cît colo, de cele mai multe ori prin voia noastră. Sîntem însă în continuare membri ai sectei pe care aş numi-o "supravieţuitorii lui Sîrbu", oameni nu foarte diferiţi de cei eliberaţi din Gulag, care se întîlnesc să-şi aducă aminte de teroarea trăită atunci. Care, între altele, le-a construit carierele, la fel cum armata te învaţă să-ţi faci patul şi să-ţi calci pantalonii. Uite, citesc din nou articolul ăsta şi-mi dau seama că există o specie de cititori care vor şti pînă la capăt că n-am spus totul despre el. Nici cele bune şi nici cele rele: e vorba de foştii mei colegi. Dar am scris toate lucrurile astea pentru că Sîrbu a intrat în legendă, chiar dacă, zilele astea, e măsurat din toate părţile de ochii jurnaliştilor lui sau ai celorlalţi. Nu ştiu cîtă legătură are legenda asta cu realitatea de acum. I-am scris însă, pentru a-i întoarce un serviciu. M-a făcut să înţeleg cine sînt. Poate acum va înţelege şi el cine e.
