Sînt nepotul Getei
Sînt iarăşi în avion. Zbor de minimum două ori pe săptămînă şi în general lucrez, aşa că nu prea dau atenţie la ce se întîmplă în jurul meu. De data asta am în faţa mea doi bărbaţi care amestecă la greu cuvinte în română şi în ţigănească. Hoţi. Fură în Elveţia şi se întorc acasă din cînd în cînd, cu zborul ieftin de Bucureşti, pentru a se da mari cu cît de şmecheri sînt. Lîngă mine stau două domnişoare despre care aflu fără să vreau că au meseria de stripteuze. Tot în Elveţia. Una dintre ele înţelege şi ea ţigăneşte şi îi traduce celeilalte ce vorbesc cei doi, care încet-încet se pilesc rău bînd dintr-o sticlă de whisky pe care au furat o în aeroport. Încerc să citesc, numai că discuţiile vecinilor mei sînt încîntătoare. Aflu cum şi unde se fură cel mai bine prin Elveția şi care sînt clienții cei mai fideli ai clubului unde lucrează fetele.
În 2004 lucram în Bruxelles şi am fost invitat să vorbesc la PRO TV despre romi de succes. Cu cîteva zile înainte de a mă duce la emisiune m-am întîlnit cu un fost coleg, care în acel moment era directorul uneia dintre cele mai importante firme străine din România. Petre vine dintr-o familie de romi argintari. Mi-a fost tare drag să îl revăd şi i-am propus să mergem împreună la emisiunea de la PRO TV.
– De ce?
– Cum de ce? Pentru că eşti rom şi pentru că te-ai cam ajuns.
– Păi, nu pot. Risc să îmi pierd slujba. La serviciu la mine nimeni nu ştie că sînt rom.
A spus asta cam trist. Mi-a explicat cum a ascuns de toată lumea că e rom în ultimii zece ani. M-a invitat la el acasă, dar m-a rugat să nu aduc vorba despre romi, căci nici soţia lui nu ştie. Aveau împreună doi copii. O ştiam pe nevasta-sa. Şi ea îmi fusese colegă. Primul lucru pe care l-am făcut cînd am ajuns la ei acasă a fost să o întreb dacă ştie că Petre e ţigan. Petre s-a strîmbat şi ea a rîs.
– Sigur că ştiu că e ţigan, că doar i-am văzut părinţii.
Am vorbit toată seara despre cît de complicat era pentru el să pretindă că familia lui nu prea există şi pentru ea să încerce să îi protejeze fricile. I-am acuzat pe amîndoi de ipocrizie. Habar n-am dacă au aflat vreodată copiii lor că sînt dintr-o familie mixtă. Dar mă cam îndoiesc.
Pe la mijlocul anilor ’90 am fost managerul unei firme din Craiova. Încet-încet s-a aflat în interiorul companiei ca sînt rom. Reacţia a fost haioasă: o bună parte a angajaţilor preferau să nege că sînt rom şi spuneau că sînt parţial grec, pentru a justifica culoarea un pic prea închisă pentru stereotipul olteanului verde. Şi acum, unele dintre persoanele apropiate mie preferă să îmi cam ţin gura cînd vine vorba de apartenenţa mea etnică.
Şi invers sînt probleme. Sînt destui activişti romi care îmi reproșează că sînt prea mainstream şi că nu îmi folosesc îndeajuns de mult succesul pentru a promova problemele pe care ei le cred cele mai importante. De cele mai multe ori, priorităţile pe care ei şi-ar dori să le sprijin se bat cap în cap.
De foarte multă vreme, romii sînt prezentaţi în extreme. Asta nu ajută la nimic. Copiii din ghetou, cei cu care îmi petrec mai toate week-end-urile, sînt cei mai mulţi din familii mixte. Sînt priviţi ca romi, dar dacă ar putea, ar vrea să nu fie. Cel mai mult şi-ar dori să fie copii şi atît.
În ultimii douăzeci de ani, de foarte multe ori am întîlnit romi români care ascundeau că sînt romi. Am întîlnit mulţi români, în special în Canada, care nu îşi doreau să spună că sînt români. Frica vine nu de la ceea ce sîntem, ci de la ceea ce sîntem percepuţi a fi.
Spre sfîrşitul călătoriei aflu că cei doi sînt din Caransebeş. Mi-am petrecut prima parte a copilăriei în Caransebeş, aşa că nu rezist şi le spun asta. Fetele de lîngă mine au un şoc – au crezut că nu vorbesc română. Nu sînt romi. Au învăţat limba în puşcărie. Amîndoi au crescut la casa de copii şi o folosesc ca să nu îi înţeleagă alţi români. Sînt ambii tare impresionaţi că sînt nepotul Getei. Geta presta ca vrăjitoare în timpul liber în Balta Sărată şi se pare că era mult mai faimoasă decît credeam eu. Domnişoarele sînt din Constanţa. Sînt singurul care refuză să poştească sticla de whisky.
Îmi dau seama, cînd aterizăm, că lumea se uită cam ciudat la mine. Sînt la costum, înconjurat de două fete îmbrăcate foarte provocator şi de doi zdrahoni beţi care vorbesc tare, vulgar şi din cînd în cînd în ţigăneşte. Sînt, ce e drept, cam albi, dar tot sînt sigur că vor fi cîţiva care îşi vor imagina că au mers în acelaşi avion cu o versiune nouă a lui Fane Spoitorul.