Singura etică posibilă
Excelentă antologia de texte a Monicăi Lovinescu, realizată de Vladimir Tismăneanu la Editura Humanitas sub titlul Etica neuitării. În plină febră electorală, într-un 2008 intens politiceşte şi moraliceşte, citesc această carte şi simt anxietatea unui naufragiu lent, dar catastrofal, la care particip în dublă şi perversă calitate de autor şi victimă şi pe care nu sînt în stare să îl opresc. Prea multe pasaje au o puternică actualitate, prea multe observaţii ale Monicăi Lovinescu sînt perfect valabile şi astăzi. Ştiu bine că noi, cei care obişnuim să citim, avem o bucurie stranie să descoperim că lumea nu prea a evoluat, aşa cum cred aproape toţi cei care nu au obişnuinţa noastră. Avem plăcerea mirifică de a identifica constantele lumii, şi această plăcere este cu atît mai delicioasă cu cît ne dăm seama cît de abundentă a fost istoria însăşi. Cum de e posibil ca în tumultul cosmic al continuei schimbări să rămînă neschimbate atîtea lucruri? Cum de e posibil ca înseşi lucrurile care ni se par cu totul noi să fie, de fapt, ancestrale? De pildă, cu cîtă bucurie descoperim că detalii ale lumii antice (ale Greciei şi ale Romei, mai ales) sînt neschimbate în traiul cotidian al europenilor din 2008 sau că apucături din vremea lui Samuel Pepys se recunosc lesne şi la omul postmodern! Dar ceea ce descoperi citind-o pe Monica Lovinescu nu bucură deloc. E ceva în noi - poate ultima fărîmă de luciditate - care paralizează micul extaz livresc mai sus evocat. Monica Lovinescu spune lucruri dureroase pentru că le aşază sub lupa acelei etici care le pune în evidenţă trăsături dacă nu odioase, măcar pernicioase. Adică, sub lupa singurei etici valide după care putem judeca trecutul nostru recent şi prezentul nostru continuu. Iar sentimentul anxios pe care l-am mărturisit în primele rînduri vine în momentul în care îmi dau seama că lupa etică a Monicăi Lovinescu nu exacerbează deloc. Monica Lovinescu nu simte enorm, nu vede monstruos. Ceea ce se vede prin lupa etică a Monicăi Lovinescu este chiar dimensiunea reală. Undeva, Monica Lovinescu aminteşte că citatul preferat al lui Koestler era unul din Thomas Mann: "Un adevăr care face rău este oricînd preferabil unei minciuni agreabile". Cred că acesta a fost şi unul dintre citatele preferate ale Monicăi Lovinescu. Altfel, de unde dăruirea pînă la auto-sacrificiu a Monicăi Lovinescu pentru adevăr? Iată, spre exemplu, un fragment difuzat pe 23 februarie 1990: "Cuvintele - spunea cineva - cheamă realitatea. În alte cazuri, însă, o pot ascunde, travesti, machia. Chiar fără rele intenţii. Dintr-un simplu reflex, rămas de pe urma unui regim clădit pe minciună. Există, deci, o urgenţă: deparazitarea limbajului. De clişee, rămăşiţe, reflexe. Şi nu mă refer la cele mai evidente sloganuri ale limbii moarte, pe care scriitorii, în bună parte, le-au evitat, chiar atunci cînd erau obligatorii. Ci la sintagme şi termeni vinovaţi de o complicitate nemărturisită cu trecutul". Poate că vorbele fostului regim nu se mai practică astăzi. Dar vorbele actualului regim, vorbele postcomunismului românesc nu sînt ele la fel de otrăvitoare? Nu propagă ele prostia şi ticăloşia cu aceeaşi vinovăţie cu care vorbele din trecut propagau minciuna şi oroarea? Există un limbaj folosit ca un fel de carte de vizită sau ca un fel de cod prin care cei care îl folosesc se recunosc între ei ca aparţinînd unui "club" exclusivist. Este limbajul politicianului de astăzi. Este limbajul politicii de astăzi. Este limbajul de talk-show. Dl Crin Antonescu, de pildă, trece drept un mare maestru al mînuirii acestei limbi. Atît de mare este admiraţia pentru acest străveziu lider liberal, încît sînt oameni care îl consideră un mare orator. Oare chiar am uitat ce-i aia oratorie? Recitiţi marile discursuri ale unor Take Ionescu (contemporanii îi ziceau cu deplin temei Take "Gură de Aur"), Nicolae Iorga sau Barbu Delavrancea (pe care Titu Maiorescu îl numea "fiara cuvîntului", probabil după un personaj istoric amintit în celebrul monolog al lui Ştefan cel Mare din Apus de soare - "...şi fiara paloşului, Boldur"). Apoi vedeţi cam pe unde se situează Crin Antonescu. Similitudinea înspăimîntoare este că şi înainte de 1990, şi după 1990, sursa dezonoarei limbii române este aceeaşi: politica. Se spune despre un mare autor că are, de fapt, o singură temă pe care o urmăreşte cu tenacitate. Nu ştiu dacă e adevărat sau nu, dar Monica Lovinescu este autorul unei singure teme: totalitarismul ca gravă derivă etică. Vladimir Tismăneanu a spus, imediat după trecerea Monicăi Lovinescu în nefiinţă, că celebra voce de la "Europa liberă" era cea a celui mai bun politolog român din anii postbelici. Am sentimentul, însă, că Monica Lovinescu a devenit un excelent expert în ştiinţe politice doar pentru că politica este activitatea umană aflată în cea mai intensă relaţie cu morala. Pe Monica Lovinescu o preocupa etica sau, aşa cum inspirat s-a jucat cineva cu vorbele, "est-etica", şi de aceea a dezvoltat o competenţă politică şi, poate, tot de aceea a dezvoltat o competenţă literară. Îmi va rămîne multă vreme în minte o frază rostită de Vladimir Tismăneanu la recenta lansare a volumui din care am citat: "Numai naivii mai cred că secolul XX s-a terminat. În realitate, secolul XX continuă cu toate dramele sale şi, probabil, nu ne va părăsi prea curînd". În fond, cum altfel poţi să o rupi cu secolul XX decît prin această etică a Monicăi Lovinescu, a neuitării, a memoriei responsabile, singura etică posibilă la începutul secolului XXI?
