Sindicatul groazei
Acum cîteva luni mi-am închiriat o maşină în America. Iniţial cerusem un Ford, însă compania de la care am luat-o avea doar Chevrolet în acea zi, o maşină mai mare, pe care am luat-o însă, conform contractului, la acelaşi preţ. Înăuntru, primul şoc: maşina presupusă a fi premium avea un plastic pe bord care mi-a adus aminte brusc de prima mea Dacie 1300, model 1997. Detaliile erau şi ele în mare suferinţă: spaţii largi între panouri, ceasuri de bord simpluţe şi triste, un aer de sărăcie care n-avea nimic american. Motorul V6 pe benzină, presupus rafinat, suna ca Dieselul din România. Iar direcţia pe autostradă era la fel de aproximativă ca temele copilului meu din clasa I, grăbit să ajungă mai repede la joacă. Atunci am văzut pentru prima oară ce poate să facă un sindicat, în lupta lui cu cel mai sălbatic capitalism. Se numeşte dezastru. Săptămîna asta sau cealaltă, General Motors devine Government Motors " sub controlul statului, dacă nu cumva sub protecţia legii falimentului. Firma are o problemă de mulţi ani, şi nu e vorba de maşini. E vorba chiar de muncitorii ei, înrolaţi în cel mai puternic sindicat din industrie, UAW. Salariul lunar e aproape dublu faţă de ce obţin muncitorii de la fabricile non-sindicalizate ale Toyota, în aceeaşi ţară. Pe lîngă asta puneţi pensii, asigurări sociale, securitatea locului de muncă dusă la extrem, mă rog, o mulţime de avantaje care ar trebui să recomande acum GM drept unul dintre cei mai buni angajatori din America. Angajator bun, poate. Producător de maşini, foarte prost. Din cauza unei foarte simple chestiuni de costuri. Cînd iei o Toyota, dai, să zicem, 2000 de dolari muncitorilor care au făcut-o. Cînd iei GM, dai de două ori mai mult, şi nu doar celor care muncesc, ci şi celor care stau acasă, la pensie. Diferenţa se vede în calitatea maşinii: GM trebuie să plătească vacanţele în Bahamas ale foştilor lucrători, în vreme ce Toyota investeşte într-un motor mai puternic sau un tablou de bord mai şmecher. GM a ajuns o Lada a Americii: o maşină făcută într-o oază socialistă, de muncitori care aplică, peste mări şi ţări, principiul estic al lui "merge şi aşa!". Toată lumea interpretează criza drept un eşec al capitalismului american. De fapt, cel puţin în piaţa auto, e eşecul socialismului american. Socialismul sindicalist, care a folosit puterea organizaţiei pentru a strîmba tocmai pîrghiile prin care piaţa se reglează. Piaţa muncii în acest caz: muncitorii au obţinut practic împărţirea profitului, luînd din mîna managerilor deciziile cele mai importante ale companiei, timp de decenii. Salariile lor mai mari au însemnat, în fiecare an, maşini mai mici, în toate sensurile. Au însemnat mai puţină cercetare (cine a făcut primul hibrid? Toyota!), mai puţină calitate (cine poate să te dea afară ca membru de sindicat?), chiar mai puţină prosperitate tocmai pentru America (Hyundai, la jumătate de preţ, vrea cineva?). Ăsta nu mai e capitalism. Pentru că în capitalism, profitul îndeamnă afacerile să facă performanţă. Nici un business nu va ajunge prea departe dacă nu va putea lua decizii fără să se gîndească la tichetele de masă sau la cîţi oameni poate da afară cînd un produs nu se mai vinde. Nici o companie nu ajunge prea departe cînd trebuie să facă o maşină cu cinci oameni, cînd de fapt e nevoie de trei, dacă se poate mai prost plătiţi. Nu din răutate, ci pentru ca alţi oameni, cu mult mai mulţi, să poată să cumpere maşina mai ieftin, de la tine, nu de la concurenţă. Sindicatul, ca organizaţie de masă, vine din zilele în care angajatorii aveau pîinea şi cuţitul, iar bieţii angajaţi erau nevoiţi să aleagă între mină sau fabrica asta şi foame. Astăzi nu mai e cazul: sînt şi alte lucruri de muncit, în altă parte. Forţa unei economii stă tocmai în capacitatea lucrătorilor ei de a se adapta. Dar cum te poţi adapta cînd tu nu mai concurezi de mult? Asta e întrebarea cu care ne lasă realitatea sindicală. O organizaţie care a transformat solidaritatea într-un instrument de protecţie şi promovare a slăbiciunilor omeneşti. O organizaţie care trimite responsabilitatea individuală pentru cariera fiecăruia la panoul de "aşa nu!" de la intrarea în fabrică. O organizaţie care a luat omul şi l-a înfofolit în atîtea haine călduţe, încît nu mai e în stare să iasă iarna afară să ducă gunoiul! Din păcate, gunoiul nu mai încape sub preş. Nici măcar sub preşul de la maşina low cost de pe la noi.
