La preluarea mandatului de președinte al Statelor Unite, Joe Biden spunea că sindicatele au creat clasa de mijloc. Este posibil ca, în SUA, presiunile pe care sindicatele le-au făcut în secolul trecut pentru creșterea salariilor și îmbunătățirea condițiilor de muncă să fi contribuit la formarea clasei de mijloc. În România, în schimb, după anul 1989, sindicatele au avut o evoluție „sulfuroasă”.

Fără o istorie comunistă glorioasă precum „Solidaritatea” poloneză, sindicatele din România debutează în anii ʼ90 cu un scandal legat de preluarea netransparentă a bazei materiale și a fondurilor UGSR (sindicatele comuniste). Patrimoniul fostului UGSR a fost primul păcat al sindicatelor create după decembrie 1989.

Nimeni nu mai știe acum ce s-a ales de banii și hotelurile fostului sindicat comunist. Ceea ce știm este că împroprietărirea din anii ʼ90 a continuat cu un apetit tot mai ridicat. Acum, sindicatele au afaceri, atrag fonduri europene, fac turism și închiriază spații comerciale. Problema este că, din punct de vedere financiar, sindicatele mari par ieșite de sub orice control. Este greu de spus dacă raportează membrilor lor, dar în spațiul public nu există nici o comunicare transparentă cu privire la fondurile sindicale, la modul în care sînt distribuite și obținute. Conducerea sindicatului pare a fi un stat în stat care decide nu doar asupra folosirii sumelor de bani, ci și asupra acțiunilor sindicale.

Aspectul financiar este doar o parte a problemei. O alta, la fel de discutabilă, este relația sindicatelor cu lumea politică. În ultimii 32 de ani a existat o continuă complicitate cu partidele. Forțele politice au împrumutat, de-a lungul timpului, lideri de sindicat în speranța că aceștia le vor aduce voturi. Primul care a spart gheața politicii, cu o coaliție preponderent de dreapta, a fost Victor Ciorbea. Pe lista sindicaliștilor transformați în politicieni se mai află: Miron Mitrea, Ion Rădoi (sindicalistul de la Metrou), Dumitru Chiriță (actualul președinte al ANRE), Dumitru Coarnă (mai nou, la PSD), Dragoș Frumosu (care s-a aflat pe listele unui partid satelit al PSD), Miron Cozma (care și-a încercat norocul și în politică) și, cu siguranță, mulți alții mai puțin cunoscuți, precum acest lider sindical-consilier local de la Societatea de Transport București. Între atîția carieriști se mai pot distinge cîțiva lideri autentici, printre care îndrăznesc să îi numesc pe Bogdan Hossu, Petru Dandea sau Florian Marin.

Melanjul sindical-politic a dat naștere unor compromisuri de ambele părți. Politicienii au oferit tot felul de favoruri sindicatelor, de la legi privind pensiile speciale pînă la creșteri de salarii peste potențialul economiei. La rîndul lor, sindicaliștii au folosit organizația ca pe o trambulină care i-a propulsat pe listele electorale. În general, legătura dintre politică și sindicate a părut că se bazează pe înțelegeri ascunse, netransparente și nu foarte „curate”.

Marea problemă a României în domeniu este, însă, gradul de sindicalizare. În primul rînd, este dificil de spus dacă un sindicat este reprezentativ. Legea definește o serie de criterii, dar este neclar cine ar trebui să verifice nivelul de reprezentare pe care îl au sindicatele. În al doilea rînd, în acest moment, sindicatele sînt mult mai prezente în sectorul de stat, în instituții publice sau în companii cu capital de stat. Mai grav este că s-a creat un fel de alianță nocivă între sindicate și conducere. În sensul că managerii companiilor sau ai instituțiilor de stat se ascund în spatele presiunilor sindicale pentru a nu lua deciziile necesare pentru reformare. Restructurările de personal nu sînt făcute pentru că se opune sindicatul, creșterea salariilor este aprobată pentru că vrea sindicatul, sporurile salariale aberante sînt păstrate pentru că face presiuni sindicatul, iar tichetele de vacanță sînt acordate angajaților la stat pentru că așa cere sindicatul. De fapt, pare că sindicatul conduce companiile de stat și administrația publică, o situație care, în ultimă instanță, este perfect convenabilă managerilor, care își ascund incompetența, frica de a-și pierde postul sau teama de a lua decizii în spatele cererilor agresive ale sindicatelor. De fapt, la stat funcționează o adevărată „monstruoasă coaliție” între conducere și sindicat.

În schimb, la firmele private, sindicatele fie nu există, fie nu sînt luate în seamă. La marile companii, managementul și acționarii respectă legea, în sensul că au încurajat funcționarea sindicatelor. În sectorul privat, însă, este multă liniște. Doar sindicatele de la cîteva mari companii, Dacia Pitești sau din sectorul bancar, de exemplu, au fost, de-a lungul timpului, mai vocale. În rest, este o pace socială de-a dreptul suspectă.

În ceea ce privește întreprinderile mici și mijlocii, situația sindicatelor este precară. În sensul că, la IMM-uri, „sindicatele sînt sublime, dar lipsesc cu desăvîrșire”. Aici, în multe cazuri, salariații trebuie să se descurce singuri: trebuie să ceară creșteri de salarii sau respectarea Codului Muncii și, adeseori, singura armă eficientă în negocierea cu patronul este nu sindicatul, ci amenințarea cu demisia.

În România, sindicalismul se află în dezechilibru. Este prea puternic și agresiv la instituțiile de stat și timid sau inexistent la companiile private. Lucrurile s-au așezat astfel încît liderii politici și cei sindicali să o ducă bine. Atît și nimic mai mult.

Constantin Rudnițchi este analist economic.

Foto: adevarul.ro / Sindicatul Aluministul