Simpatie
Imaginile cu ideologul extremei drepte ruse, Aleksandr Dughin, privind copleșit și neajutorat rămășițele mașinii distruse de bombă în care se afla fiica sa au atins o coardă sensibilă în sufletele multora. Nu e greu de înțeles de ce. Un părinte care își plînge copilul e întotdeauna o priveliște tragică.
Cetățeanul Dughin a fost apoi consolat de nenumărate voci ale establishment-ului rusesc, cea mai notabilă fiind aceea a președintelui Vladimir Putin, cel pe care Dughin îl acuza uneori în scrierile sale că nu e destul de ferm în confruntarea cu Occidentul.
Incapabil să găsească responsabilii reali pentru moartea politicianului de opoziție Boris Nemțov – ucis tot în Moscova, acum șapte ani, sau pe cei ai jurnalistei Anna Politkovskaia – ucisă în 2006, Guvernul a descoperit imediat cine a plantat bomba vinovată de moartea Dariei Dughina.
Un adevărat tur de forță care a plasat responsabilitatea în sarcina unei ucrainence de 43 de ani care ar fi reușit să pună materialul explozibil sub scaunul şoferului şi, ulterior, ar fi fugit în Estonia. Ar exista și imagini cu ea în vamă, susţin autorităţile ruse.
Din informațiile citate în presa rusă rămînem cu o mică doză de suprarealism rusesc: presupusa asasină ar fi fost însoțită de fiica ei și de o… pisică. Rolul pisicii e neclar încă, dar nu ar mira pe nimeni dacă urmașa lui Behemoth nu va fi cumva acuzată de nazism. Acuzația respectivă a fost deja lansată la adresa presupusei asasine căreia vigilenții milițieni ruși i-au găsit legitimația de membră a Batalionului Azov. În prezent, unitate militară a armatei ucrainene, Batalionul Azov este una dintre țintele favorite ale propagandei ruse atunci cînd vrea să picteze Ucraina ca pe raiul extremei drepte de pe continent.
Imaginea respectivei legitimații a fost făcută publică și a creat instantaneu niște hohote de rîs în rîndul specialiștilor în manipulare fotografică, aceștia demonstrînd rapid că autorul documentului nu e chiar talentat la Photoshop. Despre ucraineanca suspectă nu se mai știe mare lucru.
Se știu însă cuvintele îndureratului tată, care a folosit asasinatul ca pe o platformă pentru a cere anihilarea Ucrainei. „Inimile noastre tînjesc după mai mult decît o simplă răzbunare. Avem nevoie de victorie.“ Chiar și în fața unei tragedii personale, Dughin găsește resursele pentru a mai alimenta un pic frenezia pro-război a rușilor. E cumva naturală întrebarea dacă restul lumii nu a cheltuit fără rost cele cîteva secunde de empatie în fața imaginilor amintite mai sus.
Nu e singurul caz în care susținătorii, profitorii și facilitatorii unui război stupid în care se comit crime inimaginabile pretind să fie înțeleși. În urmă cu cîteva săptămîni, se viraliza un clip cu o turistă rusă revoltată că trebuie să își întrerupă concediul în Crimeea după ce ucrainenii au început să bombardeze ținte din peninsulă. Plîngînd, femeia explica cît mult îi place locul și ce nedrept e faptul că e nevoită să plece. Mai tîrziu, presa internațională relata cum minoritățile ruse din țările baltice (acele țări amenințate adesea de la Moscova că vor dispărea de pe hartă) se simt jignite de îndepărtarea monumentelor de război sovietice. Balticii văd în acele monumente un simbol al ocupației, în timp ce rușii le consideră dovezi de recunoștință pentru „eliberare“. Sigur, nu toți minoritarii ruși sînt pro-război, însă pretenția de a păstra omagii aduse unei armate de ocupație pentru a nu jigni sensibilități rusești e un pic cam mult pentru aceste timpuri. Trebuie menționată în acest context și isteria generală din mediile rusești după ce mai multe țări europene au cerut reducerea drastică sau eliminarea vizelor turistice pentru supușii lui Vladimir Putin. Misecuvinismul rusesc a luat forma unei furii paroxistice în care politicieni, influencer-i și ruși de rînd au denunțat viguros nedreptatea care face ca unii dintre ei să nu își mai poată face selfie-uri în țări pe care guvernul lor le amenință cu frigul sau cu bomba nucleară.
Am învățat cu toții că nu trebuie să judecăm mulțimi, ci oameni. Să avem suficientă răbdare să vedem fapte și să ne înfrînăm emoțiile. Să oferim simpatie, în sensul medical al termenului, pentru că, pînă la urmă, și unii, și alții sîntem oameni. Să fim buni, să nu fim răi. Pînă la urmă, chiar și un teoretician dement al războiului poate suferi cu adevărat. Chiar și fiica sa, propagandistă a imperialismului rus, a avut sentimente și poate, cine știe, dona în secret bani unui adăpost de animale. Turista rusoaică are și ea dreptul la odihnă. Toate astea sînt perfect valabile, însă a despărți faptele ca și cum ele sînt săvîrșite de personalități diferite ale aceluiași individ e contraproductiv. Raportarea noastră la ruși și la Rusia e încă marcată de un soi de schizofrenie de care ne agățăm cu disperare de teama concluziilor la care am putea ajunge.
Însă, după cum ne-a învățat Mick Jagger la ora de religie, uneori trebuie să mai gîndim și în alb și negru. Uneori.
Rușii știu cum se fredonează asta:
So if you meet me
Have some courtesy
Have some sympathy, and some taste
Use all your well-learned politesse
Or I’ll lay your soul to waste, mm yeah
Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ
