Și-am încălecat pe-o șa...
Franța se confruntă, simultan, cu două crize. Criza politică își va găsi soluția într-o formulă de guvernare care fragilizează puterea președintelui; criza economică, mai gravă și probabil mai durabilă, se manifestă prin inflație galopantă ca urmare (printre altele) a costurilor tot mai ridicate pentru energie și va fragiliza Franța în ansamblu și probabil îi va submina angajamentele internaționale pe termen lung dacă guvernanții nu vor găsi un compromis între obligația unor prestații sociale decente și responsabilitatea financiară. Primul nivel al crizei – cel politic – e determinant pentru rezolvarea nivelului a doilea, economic. Polarizarea scenei politice și impactul electoral puternic obținut de partide populiste, considerate pînă nu demult marginale, e și un efect al neputinței politice a guvernelor macroniene. O neputință greu de înțeles în țări unde angajamentul statului în aproape toate domeniile vieții sociale nu e perceput ca o obligație, așa cum se întîmplă în Franța – mama intervenționismului și a subvenției. Voturile oferite extremiștilor și populiștilor sînt semnul acestei dezamăgiri față de o guvernare care, orice s-ar spune, s-a străduit să nu lase pe nimeni în urmă.
Pînă una-alta, Guvernul și-a propus să combată inflația printr-un pachet de măsuri care vizează stabilizarea puterii de cumpărare a cetățenilor. Sînt măsuri de urgență care vor avea însă portanță pe termen mediu.
Una dintre principalele măsuri e creșterea unor beneficii sociale mai devreme decît termenul anticipat în planurile promise de Emmanuel Macron. Creșterea va fi de 4% și va intra în vigoare de la 1 iulie. Efortul bugetar estimat se ridică la 6,5 miliarde de euro pînă la sfîrșitul anului în curs și la 1,5 miliarde în anul financiar 2023. Majorarea pensiilor, a indemnizaților de șomaj, a alocațiilor de solidaritate activă, a remunerațiilor pentru stagiari și a ajutoarelor pentru familii etc. va opri, cel puțin pentru moment, declinul veniturilor celor mai vulnerabili. Pachetul de măsuri cuprinde și un „scut” pentru limitarea creșterii chiriilor la 3,5% pe an. Iar ajutorul (de stat) pentru locuință va fi majorat încă din iulie, și nu din octombrie așa cum se întîmplă în mod obișnuit. O altă măsură importantă vizează acordarea unor înlesniri fiscale legate de prima pentru transport. E vorba de un sistem prin care statul decontează companiilor cheltuielile legate de combustibil ale angajaților care folosesc un autovehicul personal pentru a ajunge la muncă. În fine, Guvernul s-a angajat să inițieze un dialog intens cu ramurile profesionale ale căror grile de salarizare nu țin cont de evoluția salariului minim. Un demers complicat mai ales în contextul unor ramuri economice fragmentate.
Cel care probabil va pune în aplicare acest program e același Bruno Le Maire, ministrul Finanțelor, care spunea, recent, că misiunea lui e să reechilibreze balanța de venituri și cheltuieli a statului pînă în 2027. „Este imperativ să reducem gradul de îndatorare publică, care riscă să atenteze la independența și suveranitatea noastră.” Dacă Franța a trecut cu bine prin cei doi ani de criză generată de pandemia COVID-19 – cu intervenții hotărîte și generoase din partea statului pentru a compensa pierderile, pentru a sprijini lucrătorii cei mai vulnerabili și pentru a încuraja relansarea –, noile evoluții în plan economic vor necesita încă și mai mult angajament din partea statului. Și asta, într-un moment de epuizare a resurselor. Inflația, pe care Guvernul vrea s-o combată prin măsuri compensatorii și plafonări de prețuri, a erodat deja substanțial capacitatea de intervenție a statului prin dobînzile tot mai mari la care Franța se poate împrumuta.
Cît privește regăsirea echilibrului, promisiunea campaniei prezidențiale e revenirea la un deficit public mai mic de 3% pînă la finalul mandatului (față de 6,5% cît a fost anul trecut) și lansarea unor demersuri pentru reducerea datoriilor. Dar oare va fi capabil noul guvern să identifice soluțiile și să negocieze susținerea politică pentru adoptarea măsurilor? Cum va reuși noul excutiv să atingă ambele obiective în contextul creșterii economice negative și al incertitudinilor legate de reforme?
* * *
Aceasta e ultima mea intervenție la această rubrică. Au trecut 23 de ani de cînd am intrat pentru prima dată în redacția Dilemei. Și vreo zece de cînd (de)scriu, săptămînal, Mapamondul de buzunar. Vă mulțumesc tuturor celor care ați zăbovit, chiar și pentru o clipă, asupra acestei pagini. V-am simțit mereu aproape. Și le mulțumesc colegilor mei înțelepți de la Dilema veche: de la ei am învățat tot ce știu, fără ei nu eram eu. Să ne vedem/auzim/citim cu bine!
Și-am încălecat pe-o șa...
