Sharia Crăciunului? Sau Seara?

Sînt multe momente în viaţă cînd e prost să fii ateu, şi nu doar în momentul în care vezi venind spre tine Tir-ul, pe contrasens. Unul dintre ele e Crăciunul. Chiar dacă 11 luni pe an nu crezi în naşterea miraculoasă, decembrie te obligă să fii ca asemenea celorlalţi. Nu se poate altfel, iar recidiva se pedepseşte puţin mai uşor decît prin ardere pe rug. Adică nu mai găseşti nimic sub brad. Problema apare cînd găseşti prea multe. De asta se plînge Cătălin Stănescu, unul dintre dumneavoastră. "Nu ştiu dacă mai mergeţi cu metroul (eu îl prefer pentru a mai putea citi dimineaţa şi seara... dar şi pentru a fi scutit de a ajunge la lucru deja terminat psihic. Ei bine, de cîteva zile, sînt agresat psihic de muzica cu Ťspecific». Sînt terorizat, iar impresia mea este a unei Românii fundamentaliste. Hai să ne bucurăm şi să cîntăm, doar vin Sărbătorile! Urăsc orice fericire comandată! Despre spirit nu avem cum să vorbim într-o scurgere nesfîrşită de plase, cărucioare, urlete, înghionteli." Acum, Cătălin, salvarea e tot în noi. Să încercăm să scăpăm cu povestea Adinei Chirilă, din Timişoara. Care ne întoarce la Crăciunul de care şi mie mi-e dor, cel al anilor ’80. Adina, ai legătura... "Povestea aceasta vine dintr-o vreme în care nu mergeam încă la şcoală, la oraş, ci locuiam la bunicii mei şi îmi vedeam părinţii numai sîmbăta. Universul meu era o casă din văiugă, o plantaţie de duzi pentru ferma de viermi de mătase a satului, un grajd cu o capră albă şi un porc, un şanţ cu apă, noroi sau gheaţă - după anotimp, la marginea străzii, cîţiva bătrîni şi patru copii din vecini. Raiul, străjuit de Baba şi Moşu! În satul de lîngă Timişoara, în comunitatea de ţărani săraci, veniţi în anii ’40-’50 din părţile Bihorului‚ nu-mi amintesc de vreo tradiţie de Crăciun. Conceptul de Ťceată de colindători» se reducea la încropirea unui grup de copii zgribuliţi şi puţin expresivi, umblînd Ťcu steaua». Nu mi-au plăcut niciodată. La fiecare casă, zilele de dinaintea Crăciunului erau pline de treburi, iar Crăciunul era o chestiune de familie, cu poarta închisă. La noi acasă, pînă în Ajun, serile urmau tipicul liniştit impus de Moşu. Afară închidem găinile, mulgem capra şi-i punem tulei în iesle, îl dezlegăm pe Bobi şi tragem zăvorul uşii de la drum. În cameră aprindem lampa şi televizorul şi despuiem cucuruz. Ne uităm la Telejurnalul de noapte, apoi schimbăm pe Novi Sad sau pe Beograd (avem antenă înaltă cu care Ťprindem oglindă sîrbii»). Moşu îmi povesteşte despre Vuk Karagici şi despre Tito; eu aştept să mă uit la Program za deţu, la Ţrtani film, la Duşco Duduşco şi să înceapă reclamele: ŤŢi-pi-ri-pi, Ţi-pi-ri-pi, Ţipiripi tabla»; şi îmi pierd interesul cînd apare harta de puncte care se înfăşoară apoi într-un glob pămîntesc rotitor: ŤVesti»... Avem grijă să nu uităm pisica în casă. Apoi Moşu ascultă Radio ŤEuropa liberă» şi îmi dă lămuriri despre Ioana Măgură-Bernard şi despre Emil Hurezeanu (am reţinut numele, abia mult mai tîrziu am ştiut ce reprezintă). Eu mă joc cu boabele de porumb sau decupez şerveţele de hîrtie. De la o vreme, ascult numai. Radioul merge încet, focul se stinge în şpoier, Moşu sforăie, iar eu îmi pun capul pe burta lui mare, auzind cum îi chiorăie maţele. Din partea bunicului meu, seara de Ajun era la fel ca toate celelalte. Eu ştiam că în noaptea aceea avea să vină Moş Crăciun, iar inima îmi ticăia nebuneşte, dar ştiam şi că trebuie să îl aştept dormind, cît se poate de firesc. Moş Crăciun venea cu tot cu brad la mine! Nu îl împodobeam eu. (Brazii din piaţă, pe care i-am văzut o singură dată la oraş, erau pentru copiii care fuseseră răi, dar părinţii le cumpărau şi lor, ca să nu plîngă, săracii...). Nu pricep cum de nu recunoşteam globurile din el, de la un an la altul! Dimineaţa, bradul era întotdeauna frumos şi înalt pînă în tavan, cu jucării sub el (care erau întotdeauna o surpriză, căci nimeni nu mă întreba ŤCe vrei să-ţi aducă Moş Crăciun?») şi dulciuri; iar părinţii mei - ce coincidenţă! - sosiseră de la Timişoara. După trecerea Sărbătorilor, bradul se muta în cealaltă cameră a casei, fără duşumele pe jos şi foarte rece, şi rămînea acolo pînă la Paşti, golit încet-încet, cu mare zgîrcenie, de napolitane, biscuiţi şi ciocolată. Crengile erau apoi retezate cu foarfeca de tuns via şi puse pe foc, iar tulpina, cînd reuşeam s-o înduplec pe bunica să nu facă din ea un par pentru fasolea agăţătoare, devenea o sabie cu gardă... Azi, bunicul nu mai este. Tatăl meu a devenit el însuşi bunic. Am cumpărat, între timp, o casă mult mai mare, cu toate camerele încălzite şi cu un brad uriaş în curte. Plănuim să-l înfăşurăm într-o splendidă şi costisitoare instalaţie electrică! Fetiţa mea, de patru ani şi jumătate, îşi doreşte de la Moş Crăciun un laptop (pe care, deocamdată, nu îl va avea!)... Şi-a ales singură, de la mall, globurile pe care să le agăţăm în pomul de Crăciun din cameră. Ca în anii trecuţi, bradul va fi scos din casă imediat după Bobotează, căci ocupă loc, nu-i aşa?! Sau poate că... nu. Vă voi da de ştire."