Sesterţii lui Larcius Licinius

Vă miraţi, probabil, ca şi mine, de felul în care ne vorbesc cei care ne-au cerut voturile în aceste zile. Aceşti oameni conving mase de electori, vorbele lor seduc sute de mii de minţi. Poţi spune "aşa vorbe, aşa minţi" şi poţi trece mai departe în singurătatea ta tot mai greu de spart, dar nu asta trebuie să faci. Trebuie să te întrebi de ce. Cum se poate ca aceste discursuri să seducă? Răspunsul meu stă într-o poveste, veche de cînd lumea. Acum aproape două mii de ani, Domitius Afer, orator celebru al Romei, admirator al clasicului Cicero, s-a trezit că pledoaria-i din faţa centumvirilor este întreruptă de strigăte violente. Domitius, al cărui fel de oratorie era calm şi grav, argumentat şi erudit, s-a oprit nedumerit. Urletele au încetat şi ele. Domitius a reînceput să vorbească, strigătele au erupt cu o violenţă încă şi mai mare. Domitius se opreşte din nou, de data asta consternat. Zbieretele amuţesc. Domitius Afer îşi reia pentru a treia oară pledoaria şi strigătele se revarsă încă şi mai amplificate. Atunci, Domitius Afer, cu aerul că a înţeles, se interesează împotriva cui pledează. I s-a spus numele lui Larcius Licinius, avocat de mare succes, cunoscut pentru obiceiul său cu totul original de a cumpăra pe trei sesterţi lăudători, oameni care veneau în for şi strigau în favoarea sa. Aflînd numele adversarului său şi văzînd cum masa cumpărată copleşeşte auditoriul inocent, la rîndu-i stupefiat de gălăgia galeriei tocmite, Afer a spus: "Centumviri, arta noastră s-a sfîrşit!". Se sfîrşise o epocă în oratoria publică. De-acum înainte, ceea ce va conta nu va mai fi logica argumentaţiei, persuasiunea tonului, starea pe care o induce în auditoriu discursul rostit. De-acum înainte, vor conta vocile susţinătorilor plătiţi, care vor face auditoriul să pară cucerit. Căci rostul principal al lăudătorilor nu e acela de a impresiona vreun juriu sau judecător şi nici măcar acela de a intimida adversarul, ci este precis acela de a da impresia spectatorilor oneşti că oamenii aidoma lor îl susţin frenetic pe vorbitor. În fine, practica de a cumpăra lăudători s-a extins rapid şi, pe măsură ce a trecut vremea, în conformitate cu legea fatală a cererii şi ofertei, s-a articulat tot mai coerent şi meseria de lăudător de profesie, meserie care, în greaca veche, era desemnată printr-o sintagmă care s-ar traduce omul-care-strigă-"minunat!". La Roma, epoca adevăratei elocinţe, a oratoriei glorioase nu a fost chiar atît de lungă. Ştim, de pildă, că episodul consumat cam cu 150 de ani înainte de Cristos, cînd a sosit la Roma o ambasadă grecească formată din trei filozofi celebri în epocă, a şocat elita romană. Măiestria cu care grecii întorceau cuvintele şi argumentau era, pentru romani, amuţitoare ca o vrajă. Nu mai auziseră aşa ceva. Unul dintre purtătorii de ambasadă, academicul Carneades, a ţinut chiar nişte conferinţe private pentru intelighenţia locală, în care a construit o argumentaţie indestructibilă împotriva imperialismului roman. Roma întreagă s-a cutremurat, căci argumentele academicului grec contraziceau fără rest o idee axiomatică pentru gîndirea locală, o idee care era în asemenea măsură dincolo de orice criticism, încît devenise credinţă în cel mai mistic sens cu putinţă, şi anume că Roma este centrul lumii şi că Imperiul Roman este intrinsec alcătuirii universului. Conservatorul Cato cel Bătrîn, un viguros anti-elenist, şi-a ieşit din răbdări şi a convins autorităţile să alunge grecii din Roma, dar fascinaţia intelectuală iscată de vorbele lor a rămas. După ei, ca un fel de efect pervers, retorica romană s-a dezvoltat cu adevărat şi nu a trecut mult pînă cînd, prin marii oratori ai epocii ciceroniene, a ajuns la culmi. Cam două secole mai tîrziu, Domitius Afer va anunţa sfîrşitul acestei epoci, spunînd centumvirilor că arta sa a murit. Nu mulţi ani după incidentul din faţa centumvirilor, obiceiul vicios introdus de Larcius Licinius se răspîndise în asemenea măsură şi, în consecinţă, oratoria căzuse atît de jos, încît Pliniu cel Tînăr scria într-o epistolă: "Dacă treci cumva prin tribunal şi vrei să ştii cum vorbeşte vreunul, n-ai nevoie să te urci la tribună şi nici să stai să asculţi, căci e uşor să ghiceşti: află că acela care este cel mai aplaudat vorbeşte cel mai prost". Grecii aduseseră la Roma nobila artă a oratoriei, a convingerii celuilalt prin cuvînt, a tranşării disputelor prin pledoarii. Romanii au fost vrăjiţi şi, cu spiritul lor pragmatic, au făcut din retorică şi oratorie principalele mijloace de dezvoltare a ceea ce aveau ei mai preţios: dreptul. Dar au şi pervertit darul nepreţuit făcut de greci, anulînd cu totul nobila artă a persuasiunii publice în momentul în care şiretul Larcius Licinius a început să cumpere plebei ca să-i aplaude în extaz pledoariile şi să huiduie adversarii. De atunci încoace, lumea s-a sofisticat. Cei trei sesterţi ai lui Licinius au devenit metaforă pentru o realitate cu mult mai vastă. Ei sînt acum dolari sau funcţii, privilegii sau complicităţi. Ei sînt chiar şi promisiuni vagi ori doar promisiuni aşteptate. Pe măsură ce sesterţii au devenit mai subtili şi noi am devenit mai moderni. Lucrurile care sînt azi de vînzare sînt cu mult mai multe decît erau acum două mii de ani. Două lucruri ar trebui, poate, să nu uităm înainte de a ne ridica să aplaudăm un politician: 1) să nu cumva să o facem pentru trei sesterţi, oricum se vor fi numind ei acum şi 2) să nu cumva să o facem doar pentru că mulţi din jur, rîvnitori la sesterţi, o fac şi ei. P.S. Acum exact patru ani, în toiul unei campanii electorale aprinse, publicam acest articol în Dilema veche. Menţin fiecare cuvînt.