Servicii secrete

Povestea reală a început de mult, în 2002, cînd cel de-al doilea război din Irak era doar un proiect şi cînd fostul ambasador Joseph Wilson IV a fost trimis în Niger să verifice informaţia conform căreia această ţară ar vinde uraniu lui Saddam Hussein. Wilson nu a găsit nici o dovadă cît de cît serioasă şi a făcut un raport în consecinţă. În ianuarie 2003, George Bush, în discursul despre starea naţiunii, a spus că Guvernul britanic a aflat că Saddam a dobîndit recent cantităţi importante de uraniu din Africa. Pe 20 martie 2003, Irakul este invadat şi unul dintre motivele atacului - documentat şi la ONU de către Colin Powell - este pericolul reprezentat de armele de distrugere în masă la ordinul unui dictator încolţit. În iulie, Wilson publică în New York Times articolul intitulat "Ce n-am găsit în Africa", unde contrazice versiunea oficială. Acum începe politica. După nici o săptămînă, gazetarul Robert Novak a scris un articol unde o identifica pe nevasta lui Wilson, Valerie Plame, ca agent operativ CIA. Sursele erau nenumite, dar Novak spunea că deţine informaţia de la doi înalţi funcţionari ai administraţiei. Versiunea a fost reluată şi de revista Time. Se sugera astfel că dl Wilson a fost trimis în Niger datorită "pilelor" soţiei, că nu are competenţa necesară unor concluzii care să contrazică acţiunile administraţiei. Miza era ceva mai importantă. Dick Cheney este un adversar istoric al Agenţiei. Secretar la apărare în Guvernul lui Bush-tatăl, vicepreşedintele lui Bush-fiul a denunţat necontenit, începînd din anii '80 - cînd CIA a fost incapabilă să prevadă prăbuşirea URSS - insuficienţele agenţiei. În 1991, în timpul primului război din Golf, a putut să constate cît de puţine sînt informaţiile existente despre arsenalul irakian. Nu era singurul care nu avea încredere în CIA şi, împreună cu alte persoane cu mare răspundere în administraţie, au construit un întreg sistem secret de verificare a serviciului secret. În 2003, odată cu absenţa dovezilor, s-a insinuat şi teama că CIA va face publice presiunile la care a fost supusă. Deconspirarea lui Valerie Plame nu era decît un element al unei posibile demonstraţii despre neseriozitatea unei agenţii de informaţii care îşi întemeiază rapoartele pe date de alcov. Acum începe povestea judiciară. Legislaţia Statelor Unite pedepseşte cu pînă la zece ani de închisoare deconspirarea numelui unui agent sub acoperire, dar justiţia trebuie să demonstreze că scurgerea de informaţii a fost deliberată. Doamna Plame nu era în cine ştie ce misiune periculoasă, ci doar învîrtea hîrtii la sediul din Virginia. În septembrie 2003, Departamentul de Justiţie a informat Casa Albă că a deschis o investigaţie legată de aceste dezvăluiri. În decembrie, Patrick Fitzgerald, un judecător cu o bună reputaţie de independent, a fost numit consilier special pentru elaborarea raportului în problemă. Ceea ce a răzbătut în presă din aceste cercetări s-a învîrtit în jurul întrebării cine ce cui a spus. Ziariştii care au scris dădeau a înţelege că deţineau informaţiile de la cabinetul dl Cheney, iar persoanele de acolo spuneau că ziariştii le-au furnizat informaţia. În cele din urmă Fitzgerald a putut dovedi că informaţiile proveneau din cabinetul lui Cheney, l-a pus sub acuzare pe şeful său de cabinet Lewis Libby jr. (sperjur, obstrucţionarea justiţiei, conspiraţie), urmînd să continue ancheta pentru a vedea în ce măsură consilierul cel mai preţuit de preşedinte, Karl Rove, este amestecat în această afacere. Ca de obicei, cînd e vorba de Casa Albă, efectele sînt mult mai puternice decît cauzele. Fitzgerald şi-a făcut publice concluziile într-un moment de scădere dramatică a popularităţii preşedintelui american: morţii din Irak, stîngăciile în rezolvarea consecinţelor uraganului Katrina, fluctuaţiile lui Bush între radicalii şi moderaţii propriului partid contribuie la imaginea unei administraţii care nu face faţă împrejurărilor. Scria pe un site Paul Begala, un consilier al lui Clinton: "Cînd Casa Albă e asediată, nimeni nu vorbeşte cu nimeni. Orice spui poate fi şi va fi folosit împotriva ta. Cînd stai într-o şedinţă şi vezi cum o colegă îşi ia notiţe te întrebi cît va trece pînă cînd vei fi interogat pe baza însemnărilor ei. Poate că mîzgăleşte. Sau poate că îţi sapă mormîntul. Încerci să te concentrezi asupra a ceea ce ai de făcut, dar gîndurile sînt dominate de ideea Marelui Juriu". Neîncrederea în competenţa serviciilor secrete face ca fiecare să devină propriul său serviciu secret incompetent şi neputincios în lupta cu comploturile haotice ale celorlalţi diletanţi.