Şerifi, primari, miniştri

Discuţia despre imigraţie nu lipseşte din nici o campanie electorală: ţările bogate vor să se apere de năvala săracilor lumii, ţările sărace vor să oprească invazia celor şi mai săraci, fugind din calea foametei şi a masacrelor. Nu globalizarea a creat această realitate, ea a făcut-o doar mai vizibilă. Imigraţia nu este doar una dintre problemele pe ordinea de zi a parlamentelor sau de pe agenda miniştrilor, o temă de discuţie pentru comentatorii de stînga sau de dreapta, imigraţia are feţele oamenilor care vor să se salveze, ale grănicerilor şi poliţiştilor, ale marilor şi micilor delincvenţi cu criminalitatea la purtător, ale cetăţenilor speriaţi de comportamentul unor fiinţe de neînţeles. La Calais, la o staţie de benzină de la intrarea în tunelul care leagă Franţa de Marea Britanie, aparatul de filmat surprinde siluetele a opt oameni; ei încearcă să pătrundă în remorca unui camion, în drum spre Anglia. Uşa e încuiată. Sînt afgani, kurzi, eritreeni; în aşteptarea altui camion, mai rău păzit, locuiesc la hotelurile din oraş şi poartă cele mai bune haine, ca să nu trezească suspiciuni. Autorităţile britanice spun că anul trecut au zădărnicit 18.000 de tentative ilicite de intrare în ţara lor. Uneori, şoferii camioanelor îi iau la bătaie pe ilegali, alteori, poliţia desfăşoară raiduri destul de brutale şi cei prinşi fără acte sînt repatriaţi. Prim-ministrul francez François Fillon a propus ca Uniunea Europeană să adopte "un regim comun al azilului", proiect promis de Sarkozy în campania sa electorală: ar fi vorba de ameliorarea controlului la frontierele externe, organizarea imigraţiei legale în funcţie de capacităţile fiecărei ţări, criterii comune de expulzare a clandestinilor. În Franţa, lucrează deja o comisie care examinează cererile de regularizare a situaţiei unor ilegali. De fapt, patronii cer regularizarea situaţiei unor angajaţi fără acte; mai sînt primite şi cererile celor care exercită una din cele 30 de profesiuni necesare în Franţa. În ceea ce-i priveşte pe patroni, ei se tem că, de fapt, Guvernul le întinde o capcană. În Italia, Franco Frattini, viitor ministru de Externe, propune ca după ce stau în ţară 90 de zile, imigranţii să facă dovada unui venit de peste 970 de euro pe lună. Dacă n-au, să plece. În Elveţia, e într-un stadiu destul de avansat proiectul unei legi de generalizare a dreptului tuturor locuitorilor de a vota dacă să se acorde paşaportul elveţian solicitanţilor. Judecătorii federali se împotrivesc, ei consideră că dacă naturalizarea va depinde de votul popular, candidaţii vor fi supuşi discriminărilor flagrante, că vor fi obligaţi să-şi dezvăluie în public viaţa privată. Se ştie, Statele Unite construiesc un zid la graniţa cu Mexicul, pentru a stăvili afluxul de imigranţi ilegali. Dar zidul e ceva impersonal. La Phoenix, Arizona, Joe Arpaio, cunoscut şi ca şeriful Joe, desfăşoară raiduri spectaculoase în cartierele unde trăiesc latino. Însoţite de echipe de jurnalişti TV, maşinile poliţiştilor sfidează regulile de circulaţie şi, în scrîşnet de roţi, opresc pentru a verifica actele şoferilor şi ale trecătorilor, arestînd zeci de imigranţi. Primarul din Phoenix şi cel din Guadelupe (şeriful e angajat cu contract de autorităţile federale) s-au plîns, spunînd că în loc să se ocupe de capturarea infractorilor, şeriful face cascadorii de dragul popularităţii. Şeriful spune că are o gardă alcătuită din 3000 de oameni, 500 dintre ei sînt înarmaţi, au avioane, jeep-uri, motociclete "şi, dacă guvernului federal nu-i place, n-are decît să denunţe contractul". Deocamdată, Guvernul federal e indiferent, puţin îi pasă de ce face şeriful Joe (The New York Times, 9 aprilie 2008), fiind preocupat de legislaţia federală cu privire la imigranţii ilegali, legislaţie la care candidaţii la preşedinţie se raportează diferit. Pînă decid ei, sindicatul muncitorilor fermieri a elaborat un plan de recrutare a muncitorilor mexicani necesari în perioada de strîngere a recoltei în Statele Unite. Şi în Arizona, şi Colorado, legiuitorii se străduiesc să găsească o cale legală, în cadrul reglementărilor existente, pentru a importa mîna de lucru necesară, în aşa fel încît viitorii angajaţi temporar să nu mai fie nevoiţi să plătească sume mari recrutorilor mexicani. Îngrijorarea de pe feţele solicitanţilor îi face să semene, dar se presupune că Franco Frattini se deosebeşte de şeriful Joe.