Sensul lustraţiei
În chestiunea lustraţiei, clasa noastră politică pare a fi cuprinsă de o ebuliţie iacobină, cu atît mai uimitoare cu cît evoluţia acestei dezbateri în societatea românească din ultimii 16 ani mărturiseşte că aceeaşi clasă politică a fost, pînă mai ieri, constant abulică. "Mai bine mai tîrziu decît niciodată", zice un proverb de succes, dar şi "toate la timpul lor", spune un alt proverb de extracţie ecleziastică, cel puţin la fel de răspîndit ca primul. În vechea Romă, lustratio însemna ritual de purificare prin sacrificii. Lustraţia desemnează, acum, operaţiunea administrativă de blocare temporară a accesului foştilor decidenţi politici sau a foştilor membri ai aparatului de represiune a puterii răsturnate revoluţionar, către spaţiul deciziei şi reprezentativităţii din cadrul noii puteri. Lustraţia nu este o pedeapsă, nu este o reparaţie morală şi, cu atît mai puţin, o răzbunare. Pentru pedepsirea comuniştilor şi securiştilor, care au însîngerat, sărăcit şi terifiat România, ar trebui să lucreze tribunalele de drept comun. Pentru reparaţia morală pe care o binemerită toţi cei care au suferit de pe urma comunismului, ar trebui să lucreze opinia publică şi lucrează, sînt sigur, Dumnezeu. Lustraţia este doar o măsură de igienizare a spaţiului autorităţii de stat transformat, vreme de decenii, în focar de infecţie socială. În general, marea problemă a lustraţiei stă în pozitivismul ei total. Cu alte cuvinte, logica lustraţiei este una de fapt şi nu una de valoare. "Oricine a deţinut, pînă în 1989, funcţiile următoare nu mai are voie pentru x ani să deţină funcţiile următoare" - aceasta este lustraţia. Anvergura ei (adică lista funcţiilor care atrag lustraţia şi cea a funcţiilor interzise lustraţilor) este o chestiune negociabilă politic între forţele politice care alcătuiesc legislativul, dar principiul lustraţiei rămîne acelaşi. Imediat după 1989, lustraţia era absolut necesară şi legitimă. Multe dintre exasperările noastre de astăzi nu ar fi existat dacă societatea românească ar fi avut maturitatea şi puterea să opteze, atunci, pentru lustraţie. Dar, în 2006, am serioase dubii asupra rostului unei asemenea măsuri din cel puţin două motive. Primul se referă la utilitate. Lustraţia este purificare - noul spaţiu de putere politică trebuie să elimine elementele impure care poartă virusul vechii puteri. Corect managerial şi moralmente legitim. Numai că, după 16 ani, această purificare e iluzorie. Răul s-a produs deja. Ceea ce lustraţia de acum 16 ani ar fi trebuit să împiedice, s-a întîmplat deja. Liderii comunişti de orice nivel, securiştii de toate rangurile, aparatnicii şi miliţienii, toată adunătura sinistră, care a dat substanţă comunismului românesc, s-a infiltrat nestingherită, ba chiar protejată, în ţesutul politic al noii societăţi. Aidoma şobolanilor purtători de ciumă, toţi aceşti nenorociţi au adus, fără nici un obstacol, virusul în noua lume. Atunci puteau fi opriţi. Acum, după atîta timp, virusul pestei din blana lor a devenit mutant, a dezvoltat o nouă tulpină, adaptată capitalismului euro-atlantic şi acestei democraţii caraghioase, şi e purtat de alţii. Răul ideologic de atunci a devenit acum un rău de altă natură. Prima generaţie de şobolani, care ar fi trebuit oprită acum 16 ani şi după care umblă această lustraţie, a pierit sau are o importanţă drastic diminuată. Răul de azi vine de la a doua generaţie de şobolani: puii făcuţi în vîltoarea tranziţiei de către prima generaţie, azi rozătoare lacome, în puterea vîrstei. Au luat, de mici, virusul ciumei de la autorii lor, dar l-au rafinat şi sofisticat diabolic pînă la forma oribilă şi subtilă care ne infestează astăzi. Chipul răului de acum nu are legătură directă cu nomenclatorul CC al PCR şi nici cu fişele din arhivele Securităţii. Poate doar cu ceva rămăşiţe adaptate ale Securităţii înseşi. Aşa că măsura lustraţiei, gîndită să izoleze politic prima generaţie de şobolani, nu va purifica deloc realitatea noastră politică şi nu-i va repara defectele structurale. Această lustraţie va vîna umbre ofilite şi va gira moral forma prezentă, solidă, vehementă, puternică a răului. Apoi, tocmai pozitivismul acestei măsuri mă face să fiu reticent. După 16 ani, există fie şi cîteva cazuri de lustrabili care s-au căit şi s-au convertit cu adevărat. Drumul Damascului e deschis oricui şi sînt cîţiva care l-au parcurs. Avem cazuri de "foşti" care, liberi fiind să facă politică vreme de 16 ani, chiar au făcut saltul, chiar s-au schimbat, chiar sînt, acum, oameni valoroşi, utili, reformaţi. Dacă nu i-ai îndepărtat atunci, de ce îi îndepărtezi acum? Mai există şi cazul celor care erau în unele funcţii pe la UTC sau pe la pionieri şi aveau abia 20-21 de ani la revoluţie. Între timp, unii dintre ei au evoluat foarte bine, s-au angajat în cariere politice şi au performat. Ei nici măcar nu au avut timp să se strice prea tare, căci, din punct de vedere politic, ei au trăit cu adevărat doar după 1989. Îi lustrăm acum? Din păcate, cred că miza lustraţiei pe care ar fi trebuit să o facem la începutul anilor '90 nu mai există. O spun cu imensă tristeţe şi cu chinuitoare frustrare. Lustraţia - ediţia 2006 va fi o imensă ipocrizie. Dacă nu am fost capabili de ea acum 16 ani, atunci să ne oprim! Ridicolul ei de acum nu face decît să reaprindă durerea ruşinii de a nu fi avut puterea, la vreme, să ne rupem şi de comunişti, odată ce ne-am rupt de comunism. Da, lumea românească are nevoie de lustraţie ca de aer. Dar nu de această lustraţie, tardivă şi previzibil contraproductivă.
