Se pare că sînt iar la modă comparațiile...
Se pare că sînt iar la modă comparațiile, dar poți să-l compari pe Dobrin cu Hagi, pe Messi cu Pelé și Maradona sau pe Ștefan cel Mare cu Mihai Viteazul?
În vremuri normale, nu. Deci, da. Poţi. Poţi să faci aproape orice, să te uiţi la cerbi care străbat agale strada pe care te duceai după baghetă şi croasante, poţi să faci clăbuci privind de la balcon cum un furnicar e tratat cu mai multă grijă decît o fiinţă umană de către poliţişti, poţi să te uiţi la stimabilul Arafat cum are grijă de sănătatea naţiunii în ciuda raţiunii. Atunci de ce să nu poţi să te joci cu numele şi cu numerele, 1970 versus 1986 versus anii 2000? Pelé, Maradona şi Messi sînt, azi, doar nişte postere, nişte autocolante, îi poţi schimba de pe un perete pe altul, dintr-un album în altul, poţi chiar să îţi acoperi ruptura mănuşii chirurgicale cu un sticker purtînd una dintre feţele lor înainte de a merge la magazin ca să le freci obrazul de vreo ridiche ofilită. De fapt, e indicat să faci asta – nu să îi duci la legume, să îi compari – deşi e un joc cu sumă zero.
Nu există un adevărat cîştigător, e ca şi cum ţi-ai compara iubirile sau, mai rău, iubita cu a altuia. Sau iubitul cu al alteia. Aşa cum îi poţi compara fără efect pe Ştefan cel Mare cu Mihai Viteazul, căci mai bine am afla cine au fost şi ce au făcut şi cum i-a recuperat naţionalismul nostru de baltă. Uitaţi, aici e o asemănare. Hagi e Mihai Viteazul că a unit românii (ca să continăm prostiile patriotarde), în vreme ce Dobrin a fost un artist care n-a vrut să unească pe nimeni, a vrut doar să dea pase imposibile şi să trăiască o viaţa imersată în multe plăceri. Marea ciondăneală mondială e despre Maradona şi Messi, care e mai mare, care e mai tare. Şi drept e că, fie și nesocotind cele de mai sus, e greu de ales. Amîndoi piticii au ceva superior lumii lor. Unul a cîştigat o Cupă mondială, altul are mai multe Ligi ale Campionilor şi trofee cu nemiluita. Dar toate pier atunci cînd revezi fazele lor care te lasă cu gura căscată.
Asta e tot. Arta nu are nevoie de clasamente, artiştii sînt unici, despoţi în împărăţia lor, fără concurenţă, fără comparaţie. Evident, jocul ăsta va continua la nesfîrşit. E ca un film pe care îl vezi a zecea oară. Şi ce dacă ştii cum se termină?
