Scrisori antice

Regăsesc în scrisorile lui Plinius cel Tînăr un fel de tihnă meditativă care îmi face bine şi cred că ar face bine oricui, oricît ar fi de agitat zilele acestea*, să se lase prins de tonul lin al observaţiei, de ritmul plăcut al gîndirii acestui jurist roman care se aşeza singur în tradiţia intelectuală a lui Cicero, ştiind însă că nu va atinge niciodată performanţele acestuia.

Într-un fragment epistolar, Plinius îi descrie unui prieten un lac din Etruria: „În timp ce străbăteam moşia, mi-a fost arătat în vale un lac numit Vadimo şi mi s-a povestit totodată ceva de necrezut. Am ajuns acolo. Lacul are o formă perfect rotundă, asemănătoare cu a unei roţi culcate la pămînt; nici un golf, nici un intrînd, totul este măsurat, simetric, săpat şi tăiat parcă de o mînă măiastră. Culoarea apei este de un albastru mai deschis decît al mării şi de un verde mai închis, mirosul de sulf şi gustul de medicamente, şi are proprietatea de a consolida fracturile. Nu este prea întins, dar îndeajuns pentru ca apele-i să fie agitate de vînt şi umflate de valuri. Nici o corabie nu pluteşte pe apele lui sacre, doar cîţiva plauri înverziţi de trestii şi stuf şi de tot ceea ce creşte într-o baltă mai fecundă, şi chiar pe malul unui lac. Fiecare insulă are forma şi dimensiunile ei, toate au malurile golaşe fiindcă, izbindu-se fie de ţărmul lacului, fie între ele, se netezesc prin eroziune unele pe altele. Toate au aceeaşi înălţime şi aceeaşi greutate, căci sub apă se termină printr-o bază îngustă, ca o rădăcină, în formă de carenă, care poate fi văzută din toate părţile, căci ea este totodată şi sub apă şi la suprafaţă. Uneori insulele se apropie şi se unesc, dînd impresia unei singure întinderi de pămînt, alteori sînt despărţite de vînturile care bat în sensuri diferite, cîteodată cînd e linişte plutesc fiecare separat. Deseori, cele mai mici se unesc cu cele mai mari ca nişte bărci de transport, deseori mari şi mici se iau la întrecere ca într-un concurs de viteză; şi iarăşi împinse toate se opresc în acelaşi loc şi formează o limbă de pămînt, descoperind şi acoperind astfel lacul cînd într-o parte cînd în alta şi numai atunci cînd se adună toate în mijlocul lacului nu-i îngustează suprafaţa. Toţi ştiu că turmele, în căutare de păşune, înaintează pe aceste insule ca pe malul lacului, fără să-şi dea seama că insulele se mişcă, decît numai atunci cînd, depărtîndu-se de mal, ele se văd luate şi duse şi, înconjurate de apele lacului, se înspăimîntă. Apoi trec pe uscat acolo unde le-a dus vîntul, fără să-şi dea seama că au păşit pe pămînt, aşa cum nu şi-au dat seama nici cînd au părăsit pămîntul. Tot acest lac îşi varsă apele într-un rîu care, după ce se vede cîtva timp, dispare într-o grotă şi curge în adînc pe sub pămînt, luînd cu el şi readucînd la suprafaţă tot ceea ce a primit înainte de a intra sub pămînt.“

Şi, în altă epistolă, un fragment care i-ar fi plăcut lui Cioran: „Zilele acestea boala unui prieten m-a făcut să-mi dau seama că niciodată nu sîntem mai buni decît atunci cînd sîntem bolnavi. Căci cine este ispitit de lăcomie sau de ambiţie sau de pasiune cînd este bolnav? Nu este robul iubirii, nu rîvneşte la onoruri, dispreţuieşte bogăţiile şi îi ajunge oricît de puţin ar avea, de vreme ce în curînd le va părăsi pe toate. Atunci îşi aminteşte că există zei, că el este om; nu mai invidiază pe nimeni, nu mai admiră pe nimeni, nu mai dispreţuieşte pe nimeni; nu mai dă atenţie şi nici nu-l mai interesează vorbele rele; se gîndeşte la băi şi la izvoare. Aceasta este grija supremă, dorinţa supremă şi, dacă îi e dat să scape de moarte, îşi alege pentru viitor o viaţă liniştită şi retrasă, adică una lipsită de primejdii şi fericită. Aşa că, ceea ce filozofii încearcă să-i înveţe pe alţii cu vorbe multe şi chiar în numeroase volume, eu pot să recomand pe scurt, şi ţie şi mie, şi anume să continuăm să avem sănătatea pe care, atunci cînd sîntem bolnavi, recunoaştem că voim să o avem. Cu bine.“

În fine, tema fericirii nu putea lipsi din epistolele lui Plinius: „Fiecare vede altfel fericirea. Eu îl consider foarte fericit pe acela care se bucură cu anticipaţie de o faimă bună şi care dăinuie şi, fiind sigur de posteritate, trăieşte gloria care va veni. Dacă nu aş avea în faţa ochilor răsplata nemuririi, nimic nu mi-ar plăcea mai mult decît tihna netulburată de nimeni. Căci eu socot că toţi oamenii trebuie să se gîndească fie la nemurire, fie la condiţia de muritor; primii trebuie să se străduiască, să se zbată pentru ea, ceilalţi să stea liniştiţi, să se destindă, să nu-şi obosească viaţa scurtă prin strădanii inutile, cum văd că se întîmplă cu mulţi care, înşelaţi de o aparenţă de activitate jalnică şi deşartă, ajung să se dispreţuiască pe ei înşişi. Îţi spun ţie ceea ce îmi spun şi mie zilnic, pentru ca să nu mi-o mai spun nici mie, dacă tu nu eşti de aceeaşi părere – totuşi, n-ai să fii de altă părere tu, care reflectezi întotdeauna la ceva măreţ şi nepieritor. Cu bine.“

____________

* Vremurile nu sînt uşoare. Astrologii spun că e o adevărată nebunie acolo sus, între astre, că planetele se înghesuie bezmetic în anumite case şi lasă de izbelişte altele, iar micile noastre trasee prin lume sînt tulburate de aceste căi uriaşe şi întortocheate ale corpurilor gigantice din depărtările de deasupra noastră.