Scapă cine poate (cumpără)
O să ziceţi că mă dau profet, însă trebuie să vă spun că acum un an, la cîteva zile după Crăciun, m-am uitat la grămada de ambalaje rămase după cadourile de Crăciun şi mi-am spus: chestia asta nu mai poate continua aşa! Eu n-am produs nici pe departe atîtea lucruri în ultima lună: două-trei şedinţe, cîteva jurnale, alte cîteva pagini de text... nici un obiect sau măcar motivul pentru el n-a ieşit de aici! Cum de pot deţine atîtea lucruri? Cum de-au ajuns ele la mine, deşi n-am făcut nimic nici să le merit şi nici să le cîştig? Şi ce-ar fi dacă totul s-ar opri mîine? Răspunsul îl avem acum. Creditele luau produse, produsele generau publicitate şi-aşa reuşea, chiar şi-un jurnalist aflat la mii de kilometri distanţă de China, unde se produc toate astea, să profite de pe urma lor. Ei bine, bălaia e pe cale de a fi înţărcată. Şi nu va consuma mai departe iarbă în loc de laptele de debit al mamei, ci va face direct foamea. Chiar şi articolul ăsta contribuie la fenomen, odată ce oprirea societăţii moderne se face fără ca cineva să apese vreun buton. Spaima se scurge din fiecare casă şi se solidifică precum gheaţa pe trotuar şi pe stradă, pînă cînd nimeni nu mai poate trece. Totuşi, se poate ieşi cumva de aici. Din criză se poate ieşi nu prin economisire (asta vor băncile, speriate şi ele că rămîn fără lichidităţi), ci prin continuarea consumului, fie el şi politically correct, de produse româneşti. Numai el poate păstra în funcţiune maşinăria care ne scoală în fiecare dimineaţă la şase jumătate şi ne aruncă, peste un oraş întreg, în faţa unui calculator sau strung sau maşină de cusut. În momentul acesta, consumul de dincolo de o sticlă cu apă minerală e blocat. Retail-ul deschide dimineaţa magazinele şi le închide seara, cu rafturile gemînd de marfă care trebuia s-o ia din loc cu ajutorul Moşului. Noaptea, patronii se roagă ca tot Moşul să vină să le ia, în lipsă de altă soluţie raţională. Stocurile sînt nişte cheaguri de sînge pe artere, care preced paralizia economică cu doar două-trei luni. Ca să scapi de ele la jumătate de preţ înseamnă să-ţi iei un alt risc: deflaţia, scăderea seismică a preţurilor. Vă aduceţi aminte filmele acelea cu criza din â30, cînd fermierii aruncau la canal laptele? Ăsta e doar unul dintre efectele deflaţiei. Altele vi le spune bunica. În momente de criză, tentaţia cumpărătorului e să devină mai grijuliu cu banii. E similară cu tentaţia omului cînd cade din copac, să închidă ochii. Nu te ajută cu nimic, ba din contră: o să ratezi craca aceea care trece pe lîngă tine în viteză şi care putea să te salveze, dacă întindeai mîna... Tentaţia noastră e să ţinem de bani, iar cînd fenomenul se întinde la nivel social, rezultatul este că nimeni nu mai cumpără produsele pe care alţii le fac. Ăştia rămîn fără slujbe, nu mai consumă nici ei marfa celor care ţineau de bani la început şi tot aşa, pînă cînd cercul vicios se închide cu zgomot de grenade lacrimogene, cu ocazia următoarelor mari revolte populare. Cînd nu vrei ca lumea ta să se oprească, trebuie deci s-o ţii în mişcare. OK, nu mai e benzină în rezervor, te dai matale jos şi împingi maşina. Faci tot ce poţi să n-o laşi în intersecţie, unde sigur o loveşte alta. O împingi, transpiri, respiri greu de-ţi ies ochii, însă continui s-o împingi. Tocmai de aceea vă spun ce-am eu de gînd în următoarele săptămîni: să cumpăr. Cu toate că am credite de plătit şi copii de dus la şcoală, am de gînd să-mi investesc banii acolo unde mi-e şi gura: în maşinăria asta uriaşă, ruginită pe alocuri, care învîrteşte totuşi milioanele de rotiţe mici care sînt salariile fiecăruia. E vremea eroismului la casă, nu al celui pe cîmpul de luptă. Cel ce ridică sabia cardului de credit, de ea ar putea pieri. Însă cel ce-o lasă în buzunar şi pleacă capul, va rămîne mereu cu povara de a nu fi făcut nimic. Ştefan însuşi, dacă ar fi trăit, nu putea spune nici el altceva: "Pe cai putere, oştenii mei. Înainteeee, la cumpărături!"
