Scandal la socialişti

Ceea ce ar fi putut fi Congresul în care socialiştii francezi să analizeze cu luciditate de ce, în pofida prezenţei lor majoritare în organele alese din teritoriu, nu-şi pot impune un lider naţional a devenit un fel de talcioc unde femeile certăreţe se ameninţă cu justiţia. Impresia e detestabilă. Oare dacă rivalitatea acută de la vîrf ar fi fost între doi bărbaţi, senzaţia de marasm ar fi fost la fel de puternică? Congresul de la Rennes (14-16 noiembrie) s-a prelungit (deocamdată) pînă pe 25: s-au înfruntat cîteva moţiuni, autorii lor sperînd să cîştige preşedinţia partidului, dacă militanţii ar accepta una dintre moţiuni drept program. Nu e lipsit de interes faptul că poziţia de secretar general al Partidului Socialist (în Franţa, forţa cea mai puternică a opoziţiei) e un loc bun de unde se poate anunţa candidatura la preşedinţia statului. Dintre cele cinci moţiuni prezentate, au rămas, în fruntea listei, două: cea a lui Ségol