Sarkozy în România
Cel mai mediatizat şef de stat european din ultimele luni vine pe 4 februarie în România. Nicolas Sarkozy va sta doar cîteva ore la Bucureşti, vine în jurul prînzului şi pleacă înaintea cinei. Preşedintelui francez nu îi place să doarmă departe de casă şi, deşi este un mare călător, voiajele sale sînt cît se poate de scurte, unele gazde fiind chiar deranjate din acest motiv. Niciodată, în Franţa, un preşedinte nu a fost atît de mult în lumina reflectoarelor. Sarkozy este omniprezent în ziarele din Hexagon. Personajul intrigă, fascinează, agasează sau seduce în funcţie de cei care îl privesc. Imaginea lui este în continuă schimbare. În urmă cu opt luni se vorbea despre voinţa sa de a provoca o "ruptură" în societatea franceză, despre rolul jucat în semnarea tratatului european şi despre dorinţa de a reapropia Franţa de Statele Unite. În ultima vreme însă, viaţa privată este mult mai urmărită mediatic decît cea publică: s-a scris mult despre divorţul de Cecilia, se scrie şi mai mult despre legătura cu fostul top model Carla Bruni. Presa de stînga îi reproşează gustul excesiv pentru lux în momentul în care nivelul de trai scade, presa internaţională pare interesată în primul şi în primul rînd de data căsătoriei. De altfel, din lunga conferinţă de presă pe care a ţinut-o la începutul anului şi la care au participat 600 de jurnalişti, s-a reţinut un singur lucru: că între el şi Carla, lucrurile sînt "serioase", chiar dacă încă nu s-au căsătorit. Iar, înaintea vizitei în India de săptămîna trecută, singurul subiect tratat de ziare era dacă va veni singur sau însoţit... Focalizarea insistentă pe viaţa privată o lasă în umbră pe cea publică. Peste cîteva luni, Franţa va avea preşedinţia Uniunii Europene: un exerciţiu delicat în care "starul" Sarkozy va trebui să facă echipă cu ceilalţi 26 de membri. Va reuşi? La Bruxelles mulţi îşi pun această întrebare, ştiindu-se că relaţia cu Angela Merkel nu e cea mai bună (iritată de agitaţia lui Sarkozy, cancelarul german l-ar fi botezat "preşedintele Duracell", de la celebra marcă de baterii), lucrurile nemergînd foarte bine nici cu Gordon Brown. În Europa, preşedintele francez se înţelege cu Tony Blair (din păcate pentru el, Blair nu mai este prim-ministru) şi cu spaniolul Zapatero (al cărui viitor politic depinde însă de alegerile din 9 martie ). Cum se va înţelege Nicolas Sarkozy cu preşedintele român? În România, unii analişti au considerat într-o vreme că este de bonton să facă o comparaţie între cei doi. Elementele care îi separă sînt mult mai numeroase decît cele care îi apropie, dar asta nu înseamnă însă că relaţia dintre ei nu va merge. Dimpotrivă, la palatul Cotroceni alegerea lui Sarkozy a fost apreciată, mai ales că românii nu au uitat fraza lui Jacques Chirac din 2003, care reproşase României că "a pierdut o bună ocazie de a tăcea" atunci cînd a susţinut invazia americană în Irak. Prezenţa la Elysée a unui preşedinte care susţine o relaţie transatlantică puternică (aşa cum doreşte şi România, ca şi alte ţări din "Noua Europă"), este, de asemenea, un lucru pozitiv. De asemenea, autorităţile române apreciază realismul preşedintelui francez care contrastează cu paternalismul francofon al predecesorilor săi. Unul dintre simbolurile realismului politicii lui Sarkozy va fi "parteneriatul strategic" pe care îl va propune României. De obicei, cu ocazia vizitei unui şef de stat, se semnează cîte un acord, care e uitat apoi în vreun sertar. "Am rămas uimiţi să vedem cîte acorduri au fost semnate între România şi Franţa, care azi nu mai interesează pe nimeni" - mărturisea recent un diplomat francez. Parteneriatul strategic va fi ca un contract între cele două state, cu obiective şi termene de îndeplinire. Cele mai multe vor viza acţiunea celor două ţări în Uniunea Europeană. Franţa e interesată de sprijinul României pentru o politică agrară substanţială şi pentru dosarul energetic (Parisul e unul dintre cei mai mari promotori ai energiei nucleare, subiect controversat în UE ). "Nu ştim prea bine ce vrea Bucureştiul în schimb" - declara acum cîteva zile un confrate din presa prezidenţială franceză. De la Paris, ca şi din alte capitale, politica europeană şi cea externă a României sînt greu de descifrat, dincolo de declaraţiile de intenţii. Se ştie că Bucureştiul e interesat de problematica Mării Negre, de proiectul Nabucco şi de politica de vecinătate, dar paşii făcuţi în ultimii ani sînt mult prea mici. Cu alte cuvinte, Franţa ştie ce vrea de la Europa, ştie ce vrea de la România; Bucureştiul se află încă în faza căutărilor.
