Sărăcia şi luxul, fraţi de cruce în Bucureşti

Azi vă traduc o poveste fără nici un haz. Din limba simplă, numai oftaturi, a necăjiţilor lumii, în româna oficială, a justificărilor şi angajamentelor. E o poveste fără nici o morală, alta decît aceea că oricît de nefericiţi, singuri sau săraci ne-am crede, ne înşelăm. Despre ultima haltă a sărăciei, nu putem spune, nici eu şi nici dumneavoastră, nimic, dacă nu ştim de coada la franzele. Despre ele vreau să vă vorbesc azi cu burta plină, despre pîinile milei, pentru care zeci de bătrîni se aşază la rînd de la 4 dimineaţa, ca să fie siguri că le prind. Nu e un eveniment rar, însă puţini se trezesc la ora aceea ca să-i fie martori. Nu eu, nu tu, nu el. Au făcut-o săptămîna trecută reporterii Observatorului, colegi cu mine. Ştirea e seacă: de trei ori pe săptămînă, pensionarii cu pensii mai mici de două milioane de lei vin la Casa de Ajutor Reciproc să primească două franzele. Economia e de 160 de mii de lei pe lună. Cît daţi pe o cafea şi-o prăjitură la Mall. Cînd le înghiţiţi, aş vrea să ştiţi că pentru aceşti bani, bătrînii pe care i-am văzut la televizor bat jumătate de Bucureşti, uneori pe jos. Întrebîndu-se dacă ajung - nu ca noi, care trăim cu grija locului de parcare. "Ne sculăm să venim. Eu am un milion trei sute de mii de lei pensie. Sînt bolnavă de diabet. Dar totuşi venim, să băgăm ceva în gură... că n-avem ce face." Aşa spune o pensionară. Alţii sînt şi mai puţin norocoşi ca ea: n-au decît pîinea asta pe masă. "Trăiesc cu ele o săptămînă. O pîine pe zi mănînc", spune un bărbat în vîrstă, îmbrăcat în hainele cu care a trecut, cu cerbicie, şi prin friguroşii ani ’80. "Şi dacă n-aţi primi-o?", întreabă reporterul. "Uite, colo mă duc, înaintea tramvaiului! Mai uşor!", arată omul, dînd cu blîndeţe din cap. Colegul meu şi cameramanul lui şi-au petrecut întreaga dimineaţă cu bătrînii. Au stat cu ei la bonurile de ordine, fără de care nu primesc pîinea. Au stat cu ei afară, în frig, aşteptînd maşina cu franzele. Au stat cu ei în orele mici şi pustii ale dimineţii, în care nici cîinii oamenilor bogaţi nu stau afară. Prea multă poezie? În regulă. Haideţi să scoatem un deget pe geam, să gustăm frigul şi să ne închipuim scena. Sînteţi cu mine? Uite cum arată: Au trecut trei ore de la începutul cozii. Oamenii sînt bocnă de frig, însă disciplinaţi, ca armata germană în dezolarea Siberiei. Au venit noaptea, acum se înduplecă de ziuă. Întocmai ca statul român, care se înduplecă şi el să-i ţină în viaţă. Cînd, în sfîrşit apare maşina, bătrînii se încolonează şi aşteaptă să se descarce. Sînt strigaţi ca la catalog, elevi tîrzii ai şcolii vieţii. Ionescu: trei pîini. Popescu: trei pîini. Anton: trei pîini. Egalitatea pură, doamnelor şi domnilor: unde mai găseşti aşa ceva? Ia ascultaţi-i din nou: "Am nevoie de pîine. Am mare nevoie de pîine." "Dacă aveam vechime era altceva. Am avut un necaz... un accident. Lucram şi s-a defectat macaraua şi mi-a prins piciorul. Dacă nu fugeam, mă omora..." Ei, şi-acum băgaţi un promo, un generic şi schimbaţi scena. Ne trebuie o tranziţie. Pentru că vocile de care tocmai ne-am despărţit sună ridicol în tîrgul de lux de la Romexpo. Acolo unde iahtul de juma’ de milion se bate pe burtă cu pruncul Iisus decorat în briliante. Un Mîntuitor al Bisericii Indiferenţei, cultul cel mai popular la români. Între Luxul de la Romexpo şi centrul de distribuit pîine gratis nu sînt 1000 de kilometri şi 100 de ani de civilizaţie. Sînt fenomene simultane: despărţite doar de indiferenţa noastră şi de vreo cîţiva bieţi kilometri. În jurnalul în care am văzut bătrînii, tîrgul de lux a urmat la 20 de minute. Un semn al unei realităţi care te poate lăsa buimac, dacă n-ai avea la îndemînă replica supremă: "ce vină am eu?". N-avem nici unul, aşa e. Şi totuşi, dacă vă prisoseşte cozonacul de sărbătorile astea, ştiţi unde să-l daţi: Casa de Ajutor Reciproc. Ora 4 dimineaţa. Şi ocoliţi Romexpo. Pînă la iaht, România mai are nevoie de izmene. Şi de pîine.