Șanticler

Răspîndirea fulgerătoare a cîte unui cuvînt la modă, explozia semantică și apoi decăderea și abandonarea sa pot fi foarte bine ilustrate de învechitul și aproape uitatul șanticler. Cuvîntul a intrat în română la începutul secolului trecut, într-o perioadă în care moda lingvistică era încă decisiv influențată de limba și de cultura franceză. Forma șanticler reprezintă adaptarea rapidă și nonșalantă a numelui Chantecler, aparținînd personajului principal – un cocoș – din piesa în versuri cu același titlu a lui Edmond Rostand, reprezentată în 1910. Piesa a avut succes internațional; dincolo de celebritatea lui Rostand în epocă, atrăgea probabil atenția și scenografia impresionantă, cu numeroșii actori interpretînd păsări de curte și alte vietăți familiare; cocoșul Chantecler apărea pe scenă într-o costumație realist-comică, cu penaj și creastă. Ecouri din Franța și experiențe artistice românești (se pare că piesa a fost jucată imediat și în România, de o trupă franceză) au ieșit repede din cercul strîmt al culturii citadine și cuvîntul – cu ezitări de scriere sau pronunțare, cu variante grafice și fonetice (șanticlir, șantecler, janticler) – a început să circule în mediile suburbane, cu o mare viteză. Sensurile atribuite au fost chiar mai instabile decît forma; cîteva au fost consemnate, pe altele trebuie să le deducem din context. 

Extinderea uzului a fost consemnată de presa epocii, cu o promptitudine impresionantă. Piesa lui Rostand a fost jucată la Paris pe 7 februarie 1910. Peste doar cîteva zile, se putea citi într-un ziar românesc: „În Iași la ordinea zilei este Chantecler. El se pronunță bine, dar se scrie cu diverse ortografii. (…) Pretutindeni nu se vorbește decît de poemul lui Rostand” (Opinia, 23.02.1910). După cîteva luni, cuvîntul era prilej pentru considerații asupra reclamei exagerate, care poate produce efecte comice prin devalorizare: „De la o vreme zilnic auzi zicîndu-se: da, este bine, dar e prea «șantecler». Extravagant sau nostim, iată înțelesurile obicinuite ale acestui cuvînt, care își datorește călătoria lui în lumea întreagă celei mai celebre reclame care s-a făcut vreodată pentru un lucru mic precum și spiritului de imitație și de a fi «la modă». (…) Reclama a început încă de cînd autorului i-a venit ideea să scrie această piesă curioasă în care totul era nou” (Universul, 27 iunie 1910). La sfîrșitul anului, revista umoristică Veselia făcea bilanțul, enumerînd contextele surprinzătoare ale noului cuvînt: „astăzi ghetele, dragostele, scobitorile, cocoșii, papucii și caltaboșii sînt «șanticler»” (31 decembrie 1910).

Procesul de extindere era amintit, peste două decenii, de N. Kirițescu, în Rampa: „La trîmbițatul Chanteclerului de pe malurile Senei au răspuns cocoșii de pe malurile Dîmboviței și în 24 de ore am avut bomboane șanticler, rochii șanticler, scobitori șanticler…!” (24 septembrie 1927) sau într-un articol din ziarul Dimineața: „Cine nu-și amintește de pildă de epoca «șantecler»? Totul era «șanticler», de la pălăria expusă în vitrina domnișoarei Fifi, oacheșa modistă din gura Oborului, pînă la tortul cu cremă din cofetăria centrului” (12 martie 1930). Fenomenul a fost evocat și de Bacalbașa, în Bucureștii de altădată (în foileton în Universul, 16 aprilie 1926): „Cuvîntul «şanticler» intră în vocabular şi este întrebuinţat de către oamenii din popor în tot felul de înţelesuri comice. Chiar oameni cu oarecare cultură fac abuz de această împămîntenire a vorbei. (…) În piaţă doi pantaloni creţi se ceartă. – Ia ascultă, să nu faci pe şanticlerul cu mine, că te-am altoit!… Această vorbă a cutreierat mahalalele Capitalei cel puţin un an de zile”. Mult mai tîrziu, cuvîntul rămas în memoria multor contemporani era evocat de Henriette Yvonne Stahl: „Atunci au fost bomboane șanticler, pantofi șanticler, muzică șanticler, femei șanticler, filozofie șanticler, iar florărese gureșe vindeau la colțul străzilor, în coșuri șanticler, flori șanticler pentru îndrăgostiți șanticler” (Scînteia, 19 septembrie 1981).

Cuvîntul a fost reținut și comentat de specialiști (Valentin Gr. Chelaru și Iorgu Iordan, în Buletinul Institutului Al. Philippide, 1937) și inclus în inventarul lexical al dicționarului-tezaur (Dicționarul limbii române, DLR): „Este curios cît de repede s-a răspîndit această expresie, nu numai la mahala, unde influența mediului cult se poate exercita ușor, ci și la țară” (Valentin Gr. Chelaru, „Din limbajul mahalalelor” 1937); „Răspîndirea, cu adevărat vertiginoasă, a acestui cuvînt, se datorește modei. Țin minte că, după ce s-a jucat piesa lui Rostand, au apărut, la noi, pălării și rochii (poate și alte lucruri de îmbrăcăminte) femeiești «șanticler». Erau foarte căutate, între altele, și pentru că reprezentau o noutate îndrăzneață, aproape scandaloasă (la fel cu opera însăși)” (Iorgu Iordan, Note și observații la articolele precedente, 1937).

Rămîne să mai vorbim, desigur, despre sensurile alunecoase și imprevizibile generate de larga circulație a cuvîntului efemer.

Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).