Sănătatea politicii americane
Aprobarea de către Congresul Statelor Unite a planului administraţiei Obama de extindere a asistenţei medicale pentru aproape toţi americanii marchează cea mai importantă legiferare în domeniul social, pe care această ţară a văzut-o din anii ’60 încoace.
Ea are şi implicaţii mai largi pentru că, la fel ca şi alegerea lui Obama din 2008, ea poate reflecta sănătatea întregului sistem politic american. La urma urmelor, ideea că niciodată un afro-american nu poate deveni preşedinte pentru că nu are în spate o maşinărie politică, era odată foarte larg răspîndită.
Mai de curînd, mulţi observatori au susţinut că blocarea sistemului politic ar împiedica de fapt ţara să translateze abundentele sale resurse de putere în mîna conducerii. Convertirea puterii – transformarea resurselor de putere în influenţă efectivă – e o problemă de lungă durată pentru Statele Unite. Constituţia e bazată pe o viziune liberală de secol XVIII, în care puterea e cel mai bine controlată prin împărţire şi contrabalansare.
Mai există şi o îngrijorare legată de declinul încrederii publice în instituţiile Statelor Unite. În 2010, doar o cincime dintre americani spun că au încredere că guvernul face mereu sau în cea mai mare parte a timpului, ceea ce trebuie.
Statele Unite au fost fondate în parte pe neîncrederea în guvernare, într-o lungă tradiţie identificată pînă la Thomas Jefferson, astfel că un nivel scăzut de încredere în guvern n-ar trebui să fie prea îngrijorător. Dacă însă, nu sînt întrebaţi despre guvernarea de zi cu zi, ci despre cadrul constituţional general care stă la baza acesteia, răspunsul americanilor e pozitiv.
Unele aspecte ale dispoziţiei publicului sînt poate ciclice, în timp ce altele reprezintă nemulţumirea faţă de ciorovăielile şi blocajele politice curente. Sincer, comparînd cu trecutul recent, politicile partizane au devenit mult mai polarizate. Dar politica urîtă nu e nouă, iar cele mai multe dovezi ale pierderii încrederii în guvernare vin din sondaje în care răspunsurile depind şi de felul în care au fost puse întrebările. Pe lîngă asta, cea mai mare scădere a încrederii a apărut acum peste patru decenii, la sfîrşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70. Asta nu înseamnă că exprimarea unei scăderi a încrederii în guvernare n-ar putea fi o problemă. Indiferent de motivele acestui declin, dacă publicul devine refractar în a furniza resurse cruciale, cum ar fi taxele, ori în a se conforma legilor, sau dacă tinerii străluciţi refuză să se mai angajeze în serviciul guvernului, atunci capacitatea de a guverna slăbeşte, iar populaţia va deveni şi mai nemulţumită. Un climat de neîncredere poate, de asemenea, să declanşeze acţiuni extremiste, aşa cum s-a petrecut cu bomba plasată la o clădire cu birouri federale din Oklahoma City în 1995. În prezent, asemenea efecte comportamentale nu par să se concretizeze. Serviciul Intern de Venituri n-a înregistrat vreo creştere în neplata taxelor. După mai multe date, corupţia în rîndul oficialilor guvernamentali e mai scăzută decît în deceniile trecute, iar Banca Mondială a acordat Statelor Unite un scor mare în ce priveşte controlul asupra corupţiei. În plus, după 40 de ani de scădere a prezenţei la vot în alegerile prezidenţiale, de la 62% la 50%, declinul s-a oprit în anul 2000 şi cifrele au revenit la 58% în anul 2008.
Comportamentul cetăţenilor nu pare să se fi schimbat atît de dramatic precum reiese din răspunsurile unor sondaje. Trei sferturi dintre americani se simt integraţi în comunităţile lor şi spun că standardul de viaţă le este excelent sau bun; 40% spun că munca alături de alţii în propria comunitate este cel mai bun lucru pe care-l pot face. În anii recenţi, politica americană şi instituţiile politice au devenit mult mai polarizate decît este distribuţia opiniilor în rîndul publicului. Situaţia a fost agravată de scăderea economică de după 2008. Aşa cum conchide recent un editorial din The Economist: „sistemul politic american a fost conceput să legifereze la nivel federal greu, nu uşor. Fondatorii săi au crezut că o ţară de mărimea Americii e mai uşor de guvernat de la nivel local, nu naţional... Aşa că sistemul de bază lucrează; dar asta nu scuză ignorarea unor domenii care se pot reforma“, aşa cum ar fi procedura asigurării locurilor din Camera Reprezentanţilor prin retrasarea circumscripţiilor electorale sau sistemele procedurale de blocare a activităţii Senatului.
Rămîne de văzut dacă sistemul politic american se poate reforma el însuşi, astfel încît să facă faţă unor astfel de probleme. Victoria lui Obama cu reforma sistemului de sănătate, la fel ca şi alegerea lui în 2008 sugerează că sistemul politic american nu e aşa de stricat cum încearcă unii critici să ne facă să credem, prin analogii cu prăbuşirea Imperiului Roman sau a altor imperii.
Joseph S. Nye este profesor la Harvard şi autor al cărţii The Power to Lead.
Copyright: Project Syndicate, 2010 www.project-syndicate.org
traducere de Andrei Manolescu.
