Saltul în necunoscut

Deşi războiul din 1989 s-a dus pentru protecţia populaţiei albaneze din Kosovo, rezoluţia 1244 a ONU nu promitea independenţa. "Suveranitatea şi integritatea teritorială" a Iugoslaviei (acum Serbia) urma să fie protejată, în timp ce regiunii Kosovo urma să i se acorde o "autonomie substanţială şi o autoadministraţie substanţială". În acest sens s-au dus toate tratativele, deşi era clar că sîrbii nu vor să accepte nici un fel de autonomie din care să reiasă că regiunea Kosovo nu este un teritoriu sîrbesc, iar kosovarii nu acceptă nici un fel de adjective de nuanţare a independenţei, scopul lor fiind suveranitatea completă. S-a epuizat tot ce deţine mai bun diplomaţia mondială pentru a găsi o soluţie satisfăcătoare ambelor părţi, fără a jigni vreuna, dar ani de zile lucrurile au bătut pasul pe loc şi toţi ştiau că odată cu alegerile din noiembrie şi termenul limită de 10 decembrie, fixat pentru convorbiri, discuţiile încetează şi urmează realitatea despărţirii, cu tot cortegiul de necunoscute dintr-o regiune unde conflictele sîngeroase au avut şi pretexte mai puţin întemeiate. Alegerile de duminică au marcat acel pas spre independenţa Kosovo pe care doreau să-l evite toţi diplomaţii occidentali de departe sau de aproape legaţi de Balcani. Alegerile au fost boicotate de sîrbi şi vremea proastă i-a împiedicat să se prezinte şi pe albanezii dezamăgiţi de situaţia economică şi politică a regiunii conduse de NATO. Majoritatea obţinută de Hashim Thaci, partizan al independenţei imediate, cunoscut de soldaţii săi cu porecla "şarpele", e relativă. Cert este că au ieşit din peisaj formaţiunile moderate - cum ar fi cea a răposatului lider Ibrahim Rugova. E de aşteptat ca Thaci să proclame independenţa şi Statele Unite să o recunoască unilateral. Poate şi alţii. Prin iunie, preşedintele Bush, după o întîlnire cu prim-ministrul Romano Prodi, a afirmat că e timpul ca independenţa Kosovo să fie pusă pe prim-planul vieţii internaţionale. Desigur, cei 90% dintre albanezi care vor independenţa ar putea fi un argument, dar "nicăieri în lume nu există asemenea temeri faţă de felul cum vor fi tratate drepturile minorităţilor, ele vor fi hărţuite pur şi simplu pentru ceea ce sînt... nicăieri în Europa nu există un asemenea risc de epurare etnică în viitorul apropiat - sau chiar un risc de genocid" - scria Neil Clark în The Guardian (13 iunie 2007). Oricît de exagerate ar fi argumentele lui (în Africa masacrele prezente, nu ipotetice, numite de unii genocid, nu trezesc asemenea condamnări mînioase), avertismentele nu sînt neglijabile. Dar chiar dacă Statele Unite susţin independenţa, Uniunea Europeană e mult mai prudentă. "Kosovo va trebui să capete independenţa, dar nu printr-o declaraţie unilaterală. Trebuie să se coordoneze cu comunitatea internaţională" - Jim Murphy, ministrul de Externe britanic; "În acest climat, UE roagă ambele părţi să se comporte prudent. Ambele părţi: şi Belgrad, şi Pristina" - Ursula Plassnik, ministrul austriac de Externe. Există o puternică opoziţie internaţională faţă de recunoaşterea independenţei unilaterale a regiunii Kosovo şi, dincolo de eventualele precedente, primejdia este cea a unui conflict deschis (cum a mai fost) între sîrbi şi albanezi, conflicte care pot cuprinde şi ţările vecine, Bosnia şi Muntenegru. Ce va face Europa? Va privi sau va interveni? Sau se va dovedi din nou că Europa nu există şi unele ţări vor privi, iar altele vor interveni, de o parte sau alta? Se presupune că diplomaţii sînt oameni inteligenţi şi că ei posedă un vocabular destul de sofisticat şi de ambiguu pentru a satisface diplomaţii părţilor în conflict. Dar nu diplomaţii sînt în conflict. Ei stau la aceeaşi masă, beau şampanie şi între convorbirile oficiale se interesează cît mai cheltuiesc soţiile lor. Dincolo de palate, e ura, ura educată de decenii de conducătorii din Serbia şi din Kosovo: "Resentimentelor tradiţionale li s-a adăugat mînia subliminală a celui care a pierdut, transformată în autocompătimire, cuplată cu ideea mistică a dreptăţii imanente. Inevitabila pierdere a fostei provincii sîrbe din sud este percepută în unele cercuri ale societăţii noastre ca o echivalenţă a Apocalipsului. Nu de mult, centrul Belgradului era plin de postere ŤSerbia nu există fără Kosovo». Şi deşi toată lumea ştie că se minte - este din ce în ce mai evident că statutul Kosovo devine marginal în ceea ce priveşte viaţa cotidiană - indiferenţa va decide evoluţia evenimentelor" (Vladimir Arsenijevic, scriitor sîrb). Dar indiferenţa nu înseamnă neutralitate.