Sacrificiul? O vorbă de dînșii inventată...

Departamentul de Stat al SUA a fost nevoit să admită că angajaţii săi nu vor să preia posturi diplomatice la Bagdad. Prin urmare, secretarul de Stat Rice a anunţat că va trimite la post în capitala irakiană diplomaţi americani, chiar dacă aceştia nu vor. Pe 31 octombrie, acest anunţ a adunat, mai mult sau mai puţin spontan, un număr mare de angajaţi ai Departamentului de Stat într-un fel de şedinţă fără precedent în care Arnold "Jack" Croddy, angajat de 36 de ani în Departament, actualmente Director al Oficiului pentru Libertate Religioasă, a reproşat conducerii: "Una este ca un diplomat să creadă în ceea ce se întîmplă acolo şi să fie trimis pentru că se oferă şi alta este să trimiţi forţat pe cineva acolo. Asta echivalează cu o condamnare la moarte şi voi ştiţi asta. Cine ne va creşte copiii dacă vom fi ucişi sau răniţi?". Imediat, reacţiile în mediile extradiplomatice s-au împărţit. Cei care contestă războiul din Irak au evidenţiat acţiunea diplomaţilor ca pe o nouă dovadă (a cîta?) a falimentului politicii externe a administraţiei Bush şi, tacit sau cu vorbe, au aprobat acţiunea lor. Puţinii neoconservatori ireductibili care se mai pot auzi în media americană indică, simplu, soluţia demisiei pentru cei care nu cred în politica Guvernului şi, mai departe, sugerează existenţa unei obligaţii de disponibilitate pentru sacrificiu în cazul diplomaţilor. Desigur, nu este o obligaţie atît de evidentă precum în cazul militarilor, dar ceva de genul acesta. Pe lîngă miile de soldaţi americani ucişi, 4 diplomaţi ai Departamentului au căzut la datorie din 2004 încoace în Irak, adăugîndu-se altor sute de diplomaţi americani care, de la fondarea Departamentului în 1784-1789, şi-au pierdut vieţile servindu-şi ţara la datorie. Gestul prin care cei precum Croddy vor să se eschiveze de la datoria de a ocupa posturile diplomatice din capitala Irakului pare ruşinos din această perspectivă. Numai că lumea noastră postmodernă nu dă doi bani pe eroism şi pe sacrificiu. Acestea nici nu există, de fapt. Sînt simple "constructe" politice, noţiuni propagandistice, mijloace de luptă pentru putere. Ceea ce se petrece la Departamentul de Stat arată limpede că, odată cu evoluţia democraţiei şi cu sofisticarea libertăţii individului, se produc asemenea modificări de mentalitate încît ideea datoriei se relativizează deplin, ceea ce duce la dispariţia conştiinţei datoriei. Prima consecinţă a dezvoltării economice şi mentale a lumii vestice este că datoria, eroismul şi sacrificiul nu mai înseamnă mare lucru pentru oameni. Un recent sondaj ("2007 Transatlantic Trends", realizat de German Marshall Fund, disponibil la www.transatlantictrends.org), arăta că 84% dintre europeni vor ca UE să majoreze sumele alocate ca ajutoare de dezvoltare pentru zonele sărace ale lumii pentru a opri ameninţările care îşi au originea în aceste zone şi doar 20% sînt de acord ca UE să participe cu trupe combatante la operaţiuni militare îndreptate împotriva acestor ameninţări. În chestiunea Iranului, 48% dintre europeni - cei mai mulţi - spun că trebuie negociat continuu şi că o eventuală acţiune militară împotriva Iranului trebuie exclusă ca opţiune. În mare, cam acelaşi este trendul şi în SUA, cu deosebirea că disponibilitatea spre sacrificiu a populaţiei este ceva mai mare. Şi americanii cred că mijloacele financiare şi diplomatice trebuie folosite pînă la capăt, dar consideră că, dacă nu se poate altfel, soluţia militară trebuie aplicată. În vreme ce europenii nici măcar nu vor să audă de aşa ceva, indiferent de ceea ce s-ar întîmpla, americanii admit soluţia forţei, dar numai ca ultimă soluţie. Concluzia e clară: vrem să cumpărăm cu bani cash securitatea şi pacea, dar nu sîntem gata să ne sacrificăm pentru ea. Totul ar fi minunat dacă pacea ar fi de cumpărat. Dar mă tem că nu este întotdeauna. Această atrofiere a simţului datoriei şi schimbare a percepţiei eroice a sacrificiului mi se par cele mai importante mutaţii în mentalul euro-atlantic şi, tocmai de aceea, sînt destul de pesimist în ceea ce priveşte soarta Vestului pe termen scurt. Mă uit şi la dificultatea cu care ţările NATO trimit trupe în Afganistan şi, mai ales, în zonele de confruntare din sud. Armatele NATO însumează 2 milioane de militari, dar pare extrem de dificil să mai livreze în Afganistan, acolo unde NATO duce singurul său război sub deplină autorizaţie a ONU, încă vreo 10.000 de militari, cît se pare că e necesar pentru a se putea înregistra succese strategice majore. Ideea că putem să oprim duşmanul fără să ne sacrificăm este nobilă dintr-un punct de vedere. Se simte în ea parfumul miraculos al creştinismului. În fond, duşmănia este o stare trecătoare, care are cauze evidente - de cele mai multe ori chiar noi sîntem primii vinovaţi pentru că celălalt ne duşmăneşte - şi putem cu mijloace non-violente (vorba, persuasiunea, banii) să evităm confruntarea. E frumos, e seducător, e plin de speranţă. O viziune candidă şi esenţialmente bună asupra lumii! O viziune care pleacă de la premisa că viaţa fiecăruia este valoarea supremă şi că această viaţă este dată pentru a fi trăită şi nu pentru a fi sacrificată. Dar, din alt punct de vedere, ideea opririi duşmanului fără a fi măcar de acord să gîndim că este posibil ca viaţa unora dintre noi să fie necesară pentru asta denotă neputinţă, decadenţă, bovarism. Prezumţia supremaţiei vieţii individului nu este unanim asumată. Pentru cei mai mulţi oameni de pe lume, viaţa unuia nu valorează mare lucru. Şi, dacă "ei" sînt gata să se sacrifice pentru ideile lor, faptul că "noi" nu admitem să ne sacrificăm pentru ale noastre ne poate pune în inferioritate. Chiar dacă "noi" avem mai mulţi bani decît "ei".