Să se întîmple

Trebuie să spui că ai obosit cînd treci cu maşina pe autostradă şi-ţi doreşti doar să te poţi opri şi să te întinzi într-un lan de porumb, cu ochii pe cumuluşii alburii. Să stai acolo, să asculţi zgomotele vieţii - alta decît cea umană. Să stai să miroşi aromele tari şi uscate ale pămîntului, fără să te gîndeşti că seceta e o ştire, iar lipsa semnalului GSM, un pericol. Trebuie să spui că ai obosit cînd nu mai vrei să se întîmple nimic azi. Nimic. Poate cîteva rînduri dintr-o carte. Poate două vorbe pe stradă, cu cineva. Doar umbre clar delimitate de un soare tot mai lipsit de milă. Doar paşi, niciodată oameni. Doar voci, niciodată chipuri. Trebuie să spui că ai obosit şi că renunţi - şi-ţi zici asta fără să ai curaj s-o spui cuiva. Să abandonezi, să pierzi, să fii înfrînt: vorbele astea capătă o atracţie periculoasă. Sînt frumoase, dar nu sînt din lumea în care trăim, adunaţi cu forţa în jurul lui "...şi cîştigi". Şi oricum, cînd eşti obosit, e mai greu să renunţi decît să continui. Inerţia e un inamic cumplit. Alergătorul de la Marathon a murit din cauza asta. Şi totuşi, poţi încerca. Lupta e de gherilă: astăzi putem privi pe geam cîteva minute. Mîine putem să aruncăm o privire în cafeaua de dimineaţă, în loc de ziar. Să ne uităm cum apa roşcată se învîrte încă după ce am amestecat zahărul, ca un Maëlstrom care atrage şi suge încă o zi din viaţa noastră, fără să-i înţelegem în vreun fel sursa puterii. Să ne gîndim la asta: oricît şi orice am face, oricîte întîlniri am bifa, orice am spune sau promite sau visa, la capătul zilei timpul nostru e tot consumat. Ca o baterie în lanterna pe care am uitat-o deschisă în dulap. Putem apoi rămîne. Pe loc. În locuri pe lîngă care trecem fără să le băgăm în seamă. Semaforul acela, parcul pe care îl ţinem minte din copilărie, drumul de ţară pe care nu se opreşte nimeni pentru că nu e nimic de făcut aici. Să ne oprim fără rost: iată încă un gest de răzvrătire faţă de lumea încărcată de sensuri unice în care trăim. Să ne uităm la lucruri pe care nu le priveşte nimeni: muşuroiul din parcare, din care furnicile ies să caute firimituri din napolitanele mîncate obsesiv prin maşinile noastre. Cele trei fire de iarbă care ies dintre două plăci de beton, la fel cum concediul nostru iese în evidenţă în anul de mers la serviciu care ne aşteaptă. Apoi din nou cîmpul, care trece pe lîngă noi în fiecare zi, în cîteva secunde, înainte ca drumul să se întoarcă între case, mall-uri şi interese. Cîmpul: nu mai e mult din el. Se împuţinează ca o bătrînă rămasă fără soţ, la care copiii vin mai rar ca pensia. Să ne oprim la el. Cît mai sîntem. Sau cît mai e. Cînd eşti obosit, aştepţi să se întîmple. Aştepţi un Mesia al detaliilor uitate de viaţa personală: unul care să ne reînveţe mersul pe jos, fără ţintă. Un Mîntuitor pentru care să scriem fără chef o nouă evanghelie, prescurtată, dacă se poate cu pixul, în hamac. Un Profet la care să ne înclinăm şi să rămînem aşa, cu ochii în pămînt, unde nu e nici un ecran LCD, nici o tastatură, doar pietre şi cioburi şi praf. Ce mai vrem să se întîmple? Cum am spus, nimic. Dar pentru asta trebuie să se mişte cîteva lucruri înainte. Să se spargă toate boxele, într-o catastrofă planetară care să ne lase fără muzica favorită a celuilalt. Să se oprească toate maşinile care ne duc dintr-o lipsă de chef în alta. Să se închidă toate magazinele în care seara ne minţim că ziua a fost cu noroc doar pentru că mai putem cumpăra încă ceva. Să se închidă lumini, să se deschidă uşi şi geamuri. Să ne auzim unii pe alţii, dar nu la distanţă mai mare decît ne putem privi în ochi. Să cadă peste noi cărţile cumpărate de ruşinea vînzătorului din librărie şi necitite, pentru că nimeni nu ne vede acasă. Să se oprească civilizaţia, pentru ca măcar cîteva clipe să punem mîna pe şansa de a ne întreba dacă e bine. Dacă aşa, aşa cum e azi, cum a fost ieri şi va fi şi mîine, chiar trebuie să continuăm. Trebuie, nu? La asta se aşteaptă şi ceilalţi, iar lumea asta e făcută din aşteptări, nu din întrebări pe care oricum le-am depăşit, în oracolul de-a zecea. Trebuie, ce zici? Cine ştie să scrie: lucian@signfactor.ro