Să nu fiu extremist! Să fiu pragmatic! Încercare
Bag de seamă că în dezbaterea stîrnită de valul migranţilor (pentru unii e un tsunami, pentru alţii – o binecuvîntare) se folosesc, mai ales, argumente emoţionale. Apelul la valori înalte ori la spaime ancestrale, abundenţa metaforelor şi recursul la o istorie aproape mitologizată domină discursurile ambelor părţi, succesul stilului editorial, tare, vitriolant, dar şi înţepenirea vorbirii oficiale în clişee birocratice sînt semne că sufletul joacă mai mult decît mintea în scandalul european actual. Urmărind gîlceava, sesizez un singur argument de ordin pragmatic folosit în „luptă“. Tabăra pro-migraţie vorbeşte despre necesarul de forţă de muncă. Trebuie să-i primim pe aceşti migranţi şi, în general, tot mai mulţi migranţi pentru că Europa se dezvoltă economic şi nu-şi mai poate asigura singură mîna de lucru necesară avîntului. Populaţia Europei îmbătrîneşte şi se împuţinează, iar economia cere tot mai mulţi lucrători. Se adaugă şi perspectiva: cum se vor mai susţine sistemele de pensii şi sistemele sociale peste o generaţie sau două, cînd numărul celor care îşi vor lua resursele de viaţă din acestea va copleşi numărul celor care le vor alimenta, prin munca lor impozitată?
Argumentul acesta surprinde nu doar prin singularitatea lui – repet, este singurul argument pragmatic din întreaga dezbatere –, cît prin cinismul lui. Susţinătorii acestui argument sînt tot cei care fac apel la umanism, la valori morale, la solidaritate omenească. Disonanţa aceasta mă surprinde şi aş vrea să-i dedic unele gînduri.
Mai întîi, că argumentul „avem nevoie de forţă de muncă“ are o istorie urîtă. Aşa s-a justificat secole la rînd sclavagismul, aşa s-au justificat marii tirani, inclusiv cei din secolul XX, cînd au procedat la mutări de populaţii sau la instituirea lagărelor de muncă. A privi omul ca „forţă de muncă“ şi a susţine deplasarea lui de pe un teritoriu pe altul în baza acestei logici ar trebui să trezească tuturor repulsie. Omul, că e sirian sau afgan sau neamţ sau român, este mult mai mult decît atît şi istoria a dovedit că, de cîte ori s-au luat decizii politice de anvergură privindu-l dintr-un singur unghi, efectele au fost profund antiomeneşti. Înţelegerea unilaterală a omului a născut monştri, de fiecare dată. În al doilea rînd, forţa de muncă nu mai este de mult ceva ce poate fi privit cantitativ. Azi, nimeni nu spune „am nevoie de 1000 de oameni“, ci „am nevoie de 1000 de medici“ sau „am nevoie de 1000 de IT-işti“ sau „am nevoie de 1000 de zidari“. Economiile lumii, mai ales economia europeană, probabil cea mai sofisticată dintre toate, au nevoie de calificări şi de experiență, nu de braţe de muncă. Asemenea oameni se formează în timp, la anumite şcoli şi, mai ales, pentru a păstra standardul european, într-un anumit context formativ etic. Etica muncii de tip european este extrem de înaltă – noi, românii, europeni sadea, putem depune mărturie cît de greu ne este să ne ridicăm la acest standard. Aducerea a sute de mii de oameni, peste noapte, din spaţii care evident nu formează genul de „forţă de muncă“ necesar Europei, chiar este răspunsul cel mai bun pe care îl putem găsi deficitului cu care ne confruntăm pe piaţa muncii? Chiar credem că ţări precum Siria, Afganistanul, Sudanul, Irakul, ştiind istoria îngrozitoare de care au avut parte în ultimele două sau trei generaţii, ne furnizează forţa de muncă de care avem nevoie? În fine, în al treilea rînd, care este preţul pe care îl plătim pentru această „forţă de muncă“? Că doar nu ne imaginăm că vine pe gratis; sîntem, totuşi, cum ziceam, în interiorul unui argument pragmatic şi ar trebui să gîndim în termeni cost-beneficii. Dacă admitem că beneficiile economice vor fi reale (deşi nu e deloc sigur, dar de dragul argumentului, să admitem, totuşi), care este costul? Nimeni, de fapt, nu a evaluat preţul pe care îl plătim pentru această invazie de „forţă de muncă“. Recent, am putut întreba un europarlamentar român – care crede, aidoma dnei Merkel şi dlui Juncker, că migranţii trebuie primiţi, ba chiar încurajaţi să vină în Europa – dacă a evaluat cineva costurile acestei atitudini. Şi nu mă refer doar la cele financiare (oricum, şi acestea sînt greu de prevăzut), ci la costurile, să le zic aşa, „civilizaţionale“. Ca să-i primim să fie parte a societăţii noastre, la ce anume trebuie să renunţăm? Ce şi cît ar trebui să schimbăm în traiul noastru de zi cu zi, cu bunele şi relele lui, pentru ca aceşti migranţi să se integreze în sistemul nostru de viaţă? Sau va trebui să ne integrăm noi într-al lor? Concret, ziceam, trebuie să ne schimbăm, să zicem, atitudinea noastră faţă de femei? Faţă de învăţămîntul laic? Faţă de minorităţi de orice fel? Faţă de sistemul unic de justiţie specific statului de drept? Europarlamentarul nostru mi-a spus, scurt, că nimeni nu‑şi pune această problemă. Mă aşteptam, măcar, să mă mintă frumos spunîndu-mi că nici un reper al civilizaţiei noastre de zi cu zi nu se va schimba. Dimpotrivă, că vom fi încă şi mai încîntaţi şi mai bogaţi culturalmente. Că vom găsi splendori la care altfel, închişi în plictisitoarea noastră Europă, nu avem acces. Dar europoliticianul nu mi-a dat nici această palidă speranţă. Doar m-a avertizat să nu cumva să fiu extremist. Bine, o să mă străduiesc să nu fiu…
