Să fii prietenul european al Americii...

E incredibil: în jurul celui mai controversat subiect al ultimilor ani - războiul din Irak - începe să se contureze un consens. Mai toţi observatorii independenţi, o vastă majoritate a oficialilor, jurnalişti sau profesori - în fine toată suflarea celor preocupaţi de relaţiile internaţionale - cad de acord că felul în care SUA au intervenit în Irak, în 2003, a fost o greşeală. Unii spun că totul a fost greşit, de la bun început. Motivele au fost false, aşa că acţiunile pe care le-au generat acestea stau sub semnul unei imense erori ab initio. Alţii spun că scopul a fost bun, că intervenţia trebuia să aibă loc, dar nu aşa. Mijloacele au fost alese greşit. Blamabil nu este războiul în sine, ci felul în care a fost el dus. O inabilitate aproape copilărească de a combina forţa militară cu pledoaria persuasivă pentru democraţie a dus la nebunia intratabilă din Irakul de azi. Îmi aduc aminte că, prin 2000, am asistat la o conferinţă a doamnei Madeleine Albright. Vorbind despre războiul din Kosovo, fostul secretar de stat spunea, cu amuzament, că, la început, în mediile diplomatice, dar şi în media, războiul se numea "războiul lui Madeleine", iar cînd totul s-a încheiat cu bine - operaţiunea de curăţare etnică a fost stopată, Miloşevici, în cele din urmă, a fost înlăturat prin alegeri etc. - totul a devenit "victoria noastră". E o lecţie veche, pe care istoria ne-o tot dă şi noi o tot primim. Sigur că, dacă evoluţia evenimentelor de după răsturnarea lui Saddam ar fi fost alta, acum tot Occidentul ar fi asumat izbînda. Dar nu a fost aşa. Acum, războiul lui Bush merge prost. Criticii spun că păcatul cel mare al războiului din Irak este că a istovit resursele americane, atît pe cele militare, cît şi pe cele politice, care ar fi trebuit investite în lupta împotriva teroriştilor, şi nu în aventura irakiană. Vînarea încăpăţînată a liderilor Al-Qaeda pe toată suprafaţa Pămîntului şi concentrarea pe curăţirea Afganistanului ar fi fost de preferat invaziei masive în Irak, în termenii eficienţei luptei împotriva terorismului. Acum, America are o mare problemă. La nivelul maselor, acolo unde atracţia Americii a fost întotdeauna extraordinară, datorită irezistibilelor produse ale culturii pop (Hollywood, muzica rock, blugi & T-shirt etc.), dar şi stilului de viaţă american, antipatia creşte, iar fenomenul anti-americanismului are o amploare îngrijorătoare. La nivel politic, America are mai puţini prieteni gata să o sprijine "no matter what", decît avea în anii ’90. Iar pe teren, rezultatele sînt contradictorii. Avem, deopotrivă, analize care vorbesc despre un moment bun al luptei cu reţelele teroriste şi altele care spun, dimpotrivă, că acţiunile americane din ultimii ani au dus la creşterea bazei de recrutare a militanţilor terorişti în ţările arabe, dar şi printre membrii comunităţilor islamice din Europa şi SUA. E drept, limbajul analizelor negative este categoric, în vreme ce limbajul analizelor pozitive este precaut şi nuanţat, ceea ce spune multe. S-ar zice că e tot mai greu să fii prietenul Americii. Mai ales în Europa. Ce ar trebui să facem? Întîi, să observăm că nu e mai greu decît a fost. Europa cu Merkel şi Sarkozy e altceva decît Europa cu Schroeder şi Chirac, slavă Domnului! Apoi, ne e mai uşor înăuntrul Uniunii, decît în afara ei, aşteptînd cuminţei să fim primiţi. În fine, presiunile pe care relaţia cu Rusia le pune asupra UE trebuie privite ca o excelentă şansă de întărire a solidarităţii Europei. Mă bucur sincer că, la Soci, în faţa lui Vladimir Putin, cancelarul german a spus că solidaritatea Uniunii cu membrii ei, Polonia şi ţările baltice, mai ales, nu se discută. A preferat Angela Merkel să nu semneze nimic cu Vladimir Putin şi, din acest motiv, să asume o reuniune ratată a preşedinţiei germane, decît să inducă fisuri în spiritul european. Nu acelaşi lucru l-a făcut predecesorul ei. Cu cîteva săptămîni înainte de a părăsi poziţia de cancelar, Gerhard Schroeder a semnat cu Rusia un acord care dezavantajează brutal Polonia şi ţările baltice. La cîteva săptămîni după, a devenit şeful comitetului acţionarilor Gazprom, funcţie care a aparţinut mereu unui rus şi a cărei ocupare este, în tradiţia companiei, de atribuţia Kremlinului. Vorba unui diplomat american, în orice ţară a lumii democratice aşa ceva duce un fost demnitar direct în anchetă penală. Solidaritatea Europei în faţa Rusiei este tot ce e mai important acum. Din păcate, şi la noi am înregistrat opinii care mărturisesc o viziune vraişte asupra Europei. După ce Polonia a blocat acordul de cooperare cu Rusia, dl Tăriceanu a spus că Polonia s-a izolat în cadrul UE şi nu e bine ceea ce face. Logica după care un acord cu Rusia e mai important decît solidaritatea din interiorul Uniunii e profund defectă, în opinia mea, şi arată că, în România, nici măcar politicienii care trec drept un mari proeuropeni nu simt, încă, pulsul Uniunii. În al doilea rînd, ar trebui să părăsim sentimentul că facem istorie. Cred în ideea tolstoiană că actorii unui mare moment istoric habar nu au de magnitudinea evenimentelor pe care le trăiesc, le generează sau, măcar, le influenţează. De pildă, în această cheie sînt citite jurnalele lui Ronald Reagan, recent tipărite în SUA. Omul era complet lipsit de conştiinţa faptului că reorientează istoria. Grijile cotidiene ale lui Ronald Reagan ţineau de reglarea disputelor conjuncturale dintre consilierii săi, de teancurile de hîrtii cu care se lupta zilnic la birou, de întreţinerea relaţiilor cu diverşi membri ai Congresului şi de zilele în care era nevoit să stea departe de Nancy, soţia lui, cu care a trăit o impresionantă poveste de dragoste de aproape cinci decenii. Credea neclintit în cîteva principii şi în Dumnezeu, era convins că poate convinge pe oricine de justeţea viziunii sale, numai să stea de vorbă între patru ochi, şi ştia clar ce e bine şi ce e rău. Dar nu avea nici o idee că lumea, după cele două mandate ale sale, se va schimba dramatic, că sistemul inamic se va prăbuşi şi lumea liberă se va extinde, că SUA vor rămîne în poziţia unicei superputeri. Aş spune deci că trebuie să ne întoarcem la scara umană a lucrurilor, că trebuie să credem în forţa valorilor noastre, să le exersăm zilnic. De fapt, cei mai buni prieteni ai Americii în Europa sînt chiar cei care conservă Europa.