Rusia

La mijlocul lui iulie, şefii statelor G8 se vor reuni la Sankt Petersburg. Nu este un summit ca oricare altul. Este summit-ul care va consolida prezenţa gazdelor în grupul de elită al primelor democraţii industrializate ale lumii, deşi Rusia nu este nici o putere industrială, nici o democraţie. Cu un PIB pe locuitor nu foarte diferit de cel al României* şi cu o economie care se susţine exclusiv pe seama exportului de materii prime, Rusia, care oricum nu a reuşit nicidoată să atingă standardele democratice occidentale, cunoaşte, de cîţiva ani, un regres democratic evident. În aceste condiţii, mulţi din liderii ţărilor G8 nu sînt prea fericiţi să se reunească la Sankt Petersburg. Prezenţa lor acolo ar putea fi uşor interpretată ca sprijin pentru regimul Putin, un gest pe care aproape nici unul dintre ei nu este prea dispus să-l facă acum. Circulă prin cabinetele occidentale ideea unei reuniuni preliminare a fostului G7 pentru a decide ceva în legătură cu summit-ul din Rusia ceea ce, firesc, enervează la culme Kremlinul. În presa americană se pot vedea semnele unei nelinişti în privinţa relaţiei cu Rusia. La Washington, există sentimentul nebulos că trebuie făcut ceva, dar nu se ştie încă ce anume. Acum o lună de zile, vicepreşedintele Cheney a adunat în biroul său experţi independenţi în problemele Rusiei şi a discutat cu ei despre o abordare mai dură a Rusiei. Cumva în replică, secretarul de stat Rice a convocat propriul ei conclav de experţi acum două săptămîni. Se pare că, în biroul secretarului de stat, concluziile au fost mai puţin musculoase, dar tot încordate. Sentimentul că Rusia trebuie abordată altfel pluteşte în aer nu de ieri, de azi. Anul trecut, doi influenţi congresmani, Cristopher Cox şi Tom Lantos, unul republican şi altul democrat, au introdus în legislativul american o moţiune prin care cereau suspendarea Rusiei din G8 pe motiv că această ţară a eşuat în tentativa ei de a avea o tranziţie de succes de la comunism la economia liberă de piaţă, de la statul poliţienesc sovietic la o democraţie sigură şi stabilă. În faţa acestei frămîntări americane, într-o recentă conferinţă de presă, Vladimir Putin s-a enervat într-atît încît a evocat apăsat prietenia sa personală cu George W. Bush şi a trimis literalmente la dracu' pe toţi aceşti "sovietologi" care nu înţeleg nimic din Rusia. Aici Putin are ceva dreptate. Nici unul dintre sovietologi nu a priceput, la finele anilor '80, că imperiul roşu agonizează. Dizidenţii ruşi strecurau spre Washington rapoarte în care descriau explicit sentimentul general al sfîrşitului. De pe străzile Moscovei, din viaţa de zi cu zi, se întrezărea sfîrşitul, se simţea că URSS este în fază letală. Din campusurile americane şi din birourile elegante de la Washington, sovietologii vedeau un imperiu solid şi înfricoşător care trece prin unele transformări; rapoartele dizidenţilor li se păreau subiective, pline de wishful thinking. Atunci sovietologii americani nu au înţeles nimic. De ce ar fi acum mai inspiraţi? De la Washinton, Rusia se vede ca un jucător inconstant, greu de înţeles în termenii realismului, dar perfect explicabil în cheie simbolică. Rusia este un partener foarte util în chestiunea iraniană, dar deconcertant în atitudinea faţă de Hamas, chipurile activ în lupta cu terorismul, dar prietenos cu Siria. Rusia face toate aceste jocuri politice cu un scop simbolic: vrea să fie, pe mai departe, un mare actor global, să aibă un profil propriu şi o individualitate marcată. Altfel, în termeni pragmatici, Rusia nu cîştigă nimic şi nu pierde nimic din această politică externă contradictorie. Din vecini, dacă ar conta cu ceva în forjarea noii atitudini americane, se vede că Rusia trece printr-un moment de îngheţ. E tot mai agresivă, mai nervoasă, mai imperială. Vechile obiceiuri nu se vindecă uşor. Politica ei la Marea Neagră este elocventă. De pe străzile Rusiei, singurul loc de unde se poate diagnostica cu adevărat acest uriaş obosit, rapoartele ne arată chipul unei ţări în general sărace, fără apetit democratic şi cu sincere nostalgii imperiale, condusă de o oligarhie represivă. În privinţa Rusiei de după 1991, la Washington s-au confruntat mereu două tendinţe. Prima evocă lecţia istoriei recente şi este deci mai vulturească. URSS a fost doborîtă de SUA printr-o politică de confruntare, masculină, conservatoare, plină de claritate morală şi lipsită de echivoc. Intransigenţa e cel mai bun tratament pentru Moscova - cum Rusia nu pare depatre de URSS, e logic ca SUA să meargă pe reţeta de succes. A doua tendinţă este mai analitică şi deci mai prudentă. Rusia nu mai e totuşi URSS şi, orice s-ar zice, nu mai este inamicul numărul 1 al Americii. Rusia poate fi, şi chiar este în anumite dosare foarte importante, un aliat adevărat. Ca atare, presiunea asupra Rusiei trebuie să fie politică şi politicoasă. În nici un caz Rusia nu trebuie sancţionată sau exclusă din formele de parteneriat existente. Undeva între tendinţe, se găseşte acum secretarul de stat american. Doamna Rice a fost mereu un critic acerb al Moscovei lui Putin, dar nu pare susţinătorul ideii izolării punitive a Rusiei. Ca de obicei la Washington, decizia va fi în cele din urmă a preşedintelui, după ce, ideatic, strategiile de abordare diferită a Rusiei vor fi mai bine conturate. În orice caz, este de aşteptat ca pînă la vară SUA să schimbe ceva în relaţia cu Rusia. ________________ * În clasamentul Băncii Mondiale, dat publicităţii în anul 2005, Rusia se află pe locul 69 în lume în privinţa PIB/locuitor, iar România pe locul 74. Rusia se află cu 20 de locuri sub media mondială a indicatorului şi la 46 de locuri distanţă de cea mai puţin performantă ţară a Grupului, Italia. Toate celelate 7 ţări ale Grupului se află în primele 23 de locuri ale clasamentului.