Rostirea lui Meryl Streep şi Twitter-ul lui Donald Trump
Meryl Streep a susținut candidatura lui Hillary Clinton la președinția Statelor Unite cu pasiune și implicare publică. Ba chiar a rostit un discurs înflăcărat (cam jenant, totuși, prin caracterul său apăsat propagandist) la Convenția din iulie 2016, în care Partidul Democrat a desemnat-o pe fosta Primă Doamnă drept candidat la președinție. Apoi, după ce Donald Trump a cîștigat, Meryl Streep nu și-a ascuns supărarea. Așadar, toată lumea aștepta ca Meryl Streep să zică ceva împotriva lui Donald Trump la gala Golden Globe de anul acesta, unde marea actriță a primit un premiu pentru contribuția ei la arta filmului. Și Meryl Streep a zis.
Dintre cele şase minute ale discursului de mulțumire, Streep a vorbit cam cinci minute despre Donald Trump. Nu i-a rostit numele, dar nu-i nici un dubiu că la el s-a referit. Deși criticile la adresa comportamentului lui Donald Trump au fost mai multe, vizînd xenofobia, agresivitatea față de presă și grosolăniile sale, pasajul din discursul marii actrițe care a făcut imediat „headline“ în presa americană a fost: „…Anul acesta am putut vedea o interpretare care m-a împietrit. Mi a rănit inima. Nu pentru că era bună, -căci nu este nimic bun în legătură cu ea. Dar a fost eficientă și și-a atins obiectivul. Această interpretare a făcut publicul ei să rîdă și să-și arate colții. A fost acel moment cînd persoana care cerea să preia cea mai respectată funcție din această țară a imitat un jurnalist handicapat. Adică a maimuțărit pe cineva mai slab, lipsit de privilegii și de putere, incapabil să riposteze. Acel moment mi-a rupt inima și nu-mi iese din minte pentru că nu a fost într-un film. S-a petrecut în realitate. Și acest instinct de a umili, cînd este arătat de o persoana publică, de o persoană care are putere, se prelinge încet în viața fiecăruia pentru că e similar unei permisiuni pentru alții să facă la fel. Lipsa de respect cheamă lipsă de respect, violența incită la violență. Și cînd cei puternici își folosesc puterea pentru a-i abuza pe alții, noi toți pierdem.“ Meryl Streep se referea la un episod din campania electorală americană, în care Trump a parodiat în fața susținătorilor săi un jurnalist handicapat, accentuîndu-i, grotesc, handicapul. Trump a negat mereu că ar fi făcut așa ceva. A spus mereu că el doar a ridiculizat atitudinea reporterului respectiv, care renega acum un articol pe care îl scrisese în 2001 doar pentru a-l pune pe Trump într-o poziție incomodă. De altfel, imediat după discursul lui Meryl Streep, președintele Trump a reacționat pe Twitter: „Meryl Streep, una dintre cele mai supraestimate actrițe de la Hollywood, nu mă cunoaște, dar m-a atacat aseară pe scena premiilor Golden Globe. Ea este o slugă a lui Hillary, care a pierdut rău de tot. Pentru a suta oară: nu am ironizat defectul fizic al cuiva (n-aș face-o niciodată), ci l-am ironizat pe jurnalist pentru felul în care se înjosește schimbînd o poveste pe care el însuși a scris-o cu 16 ani în urmă, doar ca să mă pună pe mine într-o lumină proastă. Încă un caz de presă lipsită de onestitate.“
Sigur că Donald Trump este ridicol cînd o numește pe Meryl -Streep „supraestimată“ – Streep este o actriță de geniu, și Trump însuși era de acord cu acest lucru acum doi ani, cînd a spus într-un interviu că ea este actrița lui preferată, numind-o „excepțională“. Dar nu despre răzgîndirile lui Donald Trump vreau eu să vorbesc aici. Adversarii lui Trump au dreptate să-i ridiculizeze obiceiul de a nega ce a zis. În polemică, de partea lui Trump, au intrat – legitim, cred eu – și adversarii Hollywood-ului. În discursul ei, Meryl Streep s-a erijat într-un fel de reprezentant al acestei comunități de artiști și nu trebuie uitată, totuși, ipocrizia lor proverbială. Acești „Hollywood people“, care sînt oripilați de gardurile care fac unele granițe din lumea asta nebună mai sigure și își înconjoară proprietățile cu niște garduri pînă la cer, sînt alarmați de încălzirea globală și merg cu avioanele private la cumpărături și la golf, mor de dragul libertății și îi simpatizează pe alde Castro și Chávez, condamnă vehement implicarea banilor în politică (în general, ei sînt de partea săracilor) și patronează, contra unor onorarii interesante, balurile la care se strîng zecile de milioane de dolari pentru cîte o candidatură, sînt șocați că Trump nu respectă femeile, vorbind golănește într-o înregistrare audio, și sînt solidari cu fugarul Polanski, care a respectat o fată de 13 ani pînă a sodomizat-o, după ce a atras-o în casa lui Jack Nicholson și a îmbătat-o. Trump e o bestie machistă, Polanski e un artist ce trebuie ferit de barbaria justiției americane care, culmea conservatorismului, condamnă penal vio-lul asupra minorelor. Nu există, de fapt, morală în lumea lor: există doar un mofturos „ne place vs nu ne place“. Ce ne place e bun, moral sau, oricum, scuzabil, ce nu ne place este imoral și rău. Nici despre comunismul lor de caviar, consecință directă a multiplei lor măsuri morale, nu vreau să vorbesc acum. După cum nu cred că mai e ceva de adăugat în privința calității umane a lui Donald Trump.
Însă, de data asta, mi se pare că polemica iscată de Meryl Streep cu președintele Trump este mai mult decît un nou episod al nesfîrșitului duel de vorbe grele dintre Hollywood-ul „anything goes“ și America gotică, conservatoare. Nu este o dispută între progresiștii de California și conservatorii de Midwest. Este o dispută între discursul viu, rostit și respirat, pe de o parte, și mesajul categoric, scurt, casant, de Twitter, pe de altă parte. Este o dispută între două feluri de a fi în public, între două stiluri de a te raporta la ceilalți. O dispută între două feluri de a vedea lumea.
În fond, și actorul, și politicianul vor același lucru: să convingă lumea. Actorul o face pentru glorie. Politicianul o face pentru putere. Adesea, gloria se convertește în putere, iar puterea glorifică.
Meryl Streep l-a șarjat pe Trump vorbind de pe o scenă. Direct, emoționant, convingător, autentic. Sigur, este o mare actriță și ea poate transmite, cu ușurință, orice fel de sentimente publicului ei. De data asta, a vorbit cu un amestec de neliniște dureroasă și de hotărîre. Privirea, gesticulația, inflexiunile vocii – toate aceste elemente actoricești fac, de fapt, forța unui discurs rostit. Streep a ridicat sala în picioare (nu i-a fost greu, toți de acolo erau admiratorii ei – la fel ridică și Trump în picioare o sală de rednecks din Alabama, ca să fim onești) și a trimis vorbele, cu tot cu încărcătura lor emoțională, direct în inimi.
Cum ziceam, replica a venit pe Twitter. Și s-a dus direct în viscere. Pentru că nu a fost rostită, ci tastată. Donald Trump ne-a obișnuit deja cu Twitter-ul. Acest instrument de comunicare, a cărui concizie de pat procustian implică o bună doză de radicalism, exclude nuanța și cere rapiditate, este perfect adecvat stilului de leader-ship al lui Trump. De remarcat este că întreaga Americă pare a fi pe aceeași lungime de undă cu președintele Trump în această privință, fiind o țară pregătită pentru a fi condusă pe Twitter și nu neapărat „pe viu“. Twitter-ul a fost de departe cea mai folosită unealtă de social media în ziua alegerilor americane (50 de milioane de accesări). La fel de adevărat este și că Twitter-ul a fost și singurul mijloc cît de cît eficient prin care Donald Trump s-a putut opune presei americane care, în cvasi-unanimitatea ei, i-a fost ostilă.
Sătui fiind de politicieni, americanii par a se fi săturat de vorbăria lor fără rost. Au nevoie de mesaje scurte, concise, clare. Nu vreau să spun că vremea vorbelor și a discursurilor a trecut, căci asta se va întîmpla abia la sfîrșitul lumii, or, nu sîntem acolo, încă. Vreau doar să spun că vremea discursurilor politice, de tribună, a discursurilor politice așa cum le știm noi, a cam trecut pentru o bună parte dintre americani. Vorbele rămîn ale Hollywood-ului, locul în care se fac cele mai bune filme din lume. La Washington, tocmai se instalează domnia Twitter-ului. America va comunica cu americanii, dar și cu tot restul lumii, prin Twitter-ul lui Donald Trump. Isn’t that funny?
P.S. Discuție în redacția noastră. Cineva întreabă: de ce Twitter-ul are un asemenea succes în America și nu a prins în România? I se răspunde: pentru că românii sînt grafomani…
Foto: wikimedia commons
