Rosebud

Ultimul cuvînt pe care magnatul Charles Foster Kane l-a rostit înainte să-şi dea sufletul a fost rosebud. A spus rosebud şi a murit. Nimeni nu a înţeles de ce. Nu avea nici un sens. Şi dacă nu avea nici un sens comprehensibil, atunci exprima ceva profund şi determinant ca un mit enigmatic. Dacă nu înţelegea nimeni de ce, murind, Charles Foster Kane a rostit rosebud înseamnă că era ceva foarte important. Reporterul Jerry Thompson începe investigaţia pentru a afla sensul misteriosului cuvînt, secretul pe care îl ascunde. Îi intervievează pe toţi oamenii importanţi din viaţa lui Kane, pune cap la cap toate piesele unui puzzle mai mare decît viaţa însăşi, dar nu află de ce mogulul a rostit rosebud cu ultima suflare. Află, în schimb, biografia uriaşă a unui om. A unui cetăţean. Căutînd după rosebud, află ceea ce contează, de fapt. Iar ceea ce contează nu are mare legătură cu rosebud. Află detaliile luptei supreme pe care cineva o poate da într-o viaţă: între el însuşi şi propriul destin. Că destinul e mai puternic, ştim deja de la vechii greci. Că omul e suficient de puternic să-şi domine destinul, am aflat de la iluminişti şi de la umaniştii de toate orientările. Dar că lupta se poate încheia nedecis, într-un fel de remiză tensionată, aflăm abia acum. Reanalizînd, alături de Jerry Thompson, viaţa lui Charles Foster Kane. În orice caz, aflăm tot ceea ce contează. Aflăm cum puterea, politica, banii, iubirea şi sexul, familia şi singurătatea produc - în sensul că urcă şi doboară - un om puternic. Şi după ce aflăm toate acestea, ce mai contează rosebud? Spre sfîrşitul investigaţiei sale, Thompson va concluziona: "Charles Foster Kane a fost un om care a avut tot ce a vrut şi apoi a pierdut tot ce a avut. Poate că rosebud însemna ceva ce nu a avut sau ceva ce a pierdut, dar asta, oricum, nu explică nimic". Thompson are dreptate. Rosebud nu explică nimic. E ceva (un mic desen de pe o sanie din copilăria lui Kane), dar nu e o explicaţie. Nu vă impacientaţi, nu scriu acum un eseu despre capodopera lui Orson Welles. Iau doar cîte ceva din sensurile naraţiunii filmului pentru a susţine o idee. De multe ori, ne luăm după o vorbă rostită într-un context cu puternică încărcătură emoţională de cineva important, ca şi cum ar fi o formulă sibilinică, un îndemn masonic, o direcţie stabilită "de sus" care se cere a fi descifrată de către cei meniţi să o urmeze, "de jos". Cînd, de fapt, aceea nu e decît o vorbă. Îmi explic multe acţiuni de politică externă ale României şi încă şi mai multe întrebări pe care noi le avem despre noi înşine pe scena relaţiilor internaţionale aducîndu-mi aminte de vizita preşedintelui Bush la Bucureşti, imediat după Summit-ul NATO de la Praga, cînd România a fost invitată să adere la Alianţă. L-am povestit de mai multe ori, aşa că nu amintesc decît faptul important. Preşedintele american, în faţa unei manifestaţii populare de simpatie, a spus că România poate fi o punte între Alianţă şi Rusia. O vorbă, fireşte! Nici NATO şi nici America nu au nevoie de "punţi" în relaţia cu Rusia. Un strop de bun-simţ, chiar dacă nu ar fi dublat de cine ştie ce cunoştinţe în materie, ar fi indicat acest simplu adevăr: Moscova comunică direct cu Washingtonul şi viceversa. Însă toate inteligenţele strategice locale s-au încordat să priceapă ce a vrut, adicătelea, să spună Mr. Bush cu asta. Cel mai tare jubila însuşi premierul Năstase, om socotit, în general, inteligent, dar paralizat de dimensiunea propriului ego, care se şi vedea jucînd planetar, moderînd între Zei. Ridicol, fireşte. Acum, după întreaga tulburare provocată în Balcani de declararea unilaterală a independenţei Kosovo, nu ştiu cine a aruncat (iarăşi!) vorba "punte" prin media. De data asta, între Serbia şi UE. Sigur că România poate ajuta Serbia în drumul ei spre Uniune. Dar să spui că ar fi o "punte", adică o cale de acces, e prea mult. Pe de-o parte, am impresia că uităm care ne e locul în cadrul UE. Pînă cînd România va ajunge o forţă influentă în politicile Uniunii, mai e mult. Este foarte posibil ca Serbia să devină membră UE şi noi tot codaşii Europei să fim. Pe de altă parte, asumarea rolurilor de acest gen în relaţiile internaţionale ţine de o condiţie esenţială. Ambele "maluri" trebuie să accepte şi să recunoască "puntea" ca atare. Nu mi se pare că e cazul. Din păcate, toate aceste încercări ale României de a însemna ceva important sînt expresia unei serioase crize identitare. Mă refer, fireşte, la identitatea politică a României în context internaţional. Nu ştim ce sîntem! După izolarea în care ne-a prăbuşit politica externă a lui Ceauşescu (şi el visa că e o "punte", dar ştim acum că era doar visul unui paranoic), România nu şi-a mai putut construi un profil plauzibil. Competiţia de a însemna ceva important în lume e prea dură pentru România anului 2008. Nu avem nici anvergura şi nici pragmatismul care se cere unei "punţi". În plus, puţine sînt situaţiile în care ruptura dintre doi actori internaţionali este atît de mare încît nu mai comunică decît prin "punţi" (pînă şi celebrele cupluri de inamici ireductibili Israel-Palestina, China-Taiwan, Coreea de Sud-Coreea de Nord au început să comunice direct). Iar relaţia dintre Serbia şi UE (deşi este paralizată formal sub puterea şocului de moment) e departe de a fi complet ruptă. Avem însă datele noastre care, chiar dacă nu ne recomandă să fim o "punte", ne pot ajuta să ne promovăm interesele naţionale. Avem, înainte de toate, o opţiune strategică fermă şi o anumită constanţă în atitudini pe parcursul ultimilor 10 ani care au produs o anumită încredere în Occident. Nu multă, dar, oricum, suficientă pentru moment şi pentru ceea ce avem noi de urmărit pe mai departe. Mai avem şi o poziţionare geostrategică care ne obligă la responsabilitate. În fine, mai avem şi ceva dimensiuni. Geografia, demografia, armata şi resursele naturale ne-ar justifica un anumit rol, în categoria noastră de putere. Dar, din nefericire, nu am ştiut niciodată să-l nimerim. Am fost cînd prea umili, cînd prea ţîfnoşi - niciodată înţelepţi. Am pendulat mereu între supraapreciere şi subapreciere, am etalat, mereu, complexe. Cînd prea-prea, cînd foarte-foarte. Pînă şi copiii învaţă la şcoală cît e de important să te cunoşti pe tine însuţi. E drept că, ajungînd adult, îţi dai seama cît e de greu. Însă ştii măcar că trebuie să te concentrezi în acest efort de corectă autoevaluare. Am impresia că ne urîm sau ne iubim cu atîta patimă pe noi înşine, încît refuzăm categoric să privim în oglindă şi să reflectăm, în linişte, la ceea ce sîntem de fapt. În orice caz, nici să alergăm mereu după cîte un rosebud nu se mai poate...