Romanț și romanță
Termenul romanță a început să fie folosit cu unele sensuri noi, imitate după cele ale englezescului romance. E încă un exemplu din lunga serie de anglicisme semantice care se grefează acum pe mai vechile împrumuturi romanice. Alunecarea către sensurile noi se petrece cu ușurință, pentru că atît forma, cît și conținutul cuvintelor – românești, respectiv englezești – sînt destul de apropiate, ca urmare a originii lor comune, a statutului de împrumuturi latino-romanice. Noile schimbări semantice produc însă confuzii adesea supărătoare.
Cuvîntul romanță apare în texte recente cu sensul „episod amoros”, „poveste de dragoste”: „V.P. trăiește o romanță ca în filme” (elle.ro), „Verşinin şi Maşa trăiesc o romanţă autentică” (ziaruldeiasi.ro). Cele mai multe exemple ale calcului semantic după engleză se găsesc în prezentările de filme, adesea bazate pe traduceri grăbite: „construiește evoluția în zigzag a acestei romanțe aparent imposibile cu o subtilitate grațioasă, iar cei doi protagoniști reușesc să își păstreze misterul lor fermecător”; „Cei doi actori legendari ne împărtășesc romanța unui cuplu visător și copilăros, pierdut în comploturi internaționale”; „aici începe una dintre cele mai intrigante romanțe din istoria recentă a cinemaului”; „Toată această romanță nebună este pictată în culori țipătoare și arată ca într-o reinterpretare a Vrăjitorului din Oz pe muzica lui Elvis Presley” (exemple de pe site-ul cinemagia.ro).
În română, termenul romanță e un împrumut modern, cu sursă multiplă: a putut fi preluat din franceză (romance) și din italiană (romanza); la acestea, dicționarele noastre adaugă și forma germană Romanze. Cuvîntul e bine instalat în limbă, mai ales pentru că a devenit denumirea unei specii muzicale de succes. În DEX sînt cuprinse, condensat, două accepții: romanța ca poezie lirică („specie a poeziei lirice sentimentale, de obicei de inspirație erotică”) și ca piesă muzicală vocală („compoziție muzicală vocală cu acompaniament instrumental, avînd un conținut liric, sentimental; p. ext. piesă instrumentală cu caracter asemănător”). Sensul curent este cel muzical, într-o variantă chiar mai restrînsă, dar greu de definit cu precizie. O putem doar aproxima prin explicația din dicționarul lui Laurian și Massim (1876) – „bucată de muzică scurtă, simplă și grațioasă” – sau prin cea din Dicționarul de termeni muzicali din 2010 (disponibil pe platforma dexonline): „gen ușor, sentimental, de inspirație populară orășenească”. O identificăm mai ales prin exemple – multe melodii de succes din perioada interbelică purtau titlul romanță – și o regăsim în cele mai multe contexte actuale: seară de romanțe, Festival Național de romanțe, romanțe și cîntece de pahar etc.
De fapt, în secolul al XIX-lea româna a împrumutat nu doar romanța, ci și romanțul; pentru specia literară în proză s-a impus pînă la urmă varianta din franceză (roman), nu cea preluată din italiană (romanzo). În epoca primelor noastre romane moderne, a doua variantă era însă mult mai răspîndită. Forma romanț e atestată la 1799 și oscilează apoi între două variante de plural, consemnate în Dicționarul limbii române (DLR): romanțuri („Ce citesc? Romanțuri ce le smintesc”, Mumuleanu) și romanțe („Citea din cînd în cînd la romanțe franceze”, Heliade). Mai mult, se folosea cu același sens chiar forma feminină: „O romanță, adecă o carte fabuloasă și povestitoare”, Bojincă, în DLR); „restul personalului (important) pus pe scena romanței” (I.M. Bujoreanu, Mistere din București, 1862). În oscilațiile limbii din secolul al XIX-lea se ivește chiar un sens apropiat de acela pe care unii îl transferă acum din engleză: „Agapio, am avut și eu două romanțe în viața mea” (C.D. Aricescu, Sora Agapia sau călugărirea și căsătoria). Femininul romanță își stabilizează însă curînd sensul muzical: „Cîntă-mi vreo romanță, vreun cînt de dor” (Radu Ionescu, La gura sobei, 1865).
Istoria complicată a termenilor care stau la originea mai îndepărtată a romanțului și a romanței poate fi doar cu greu rezumată: s-a pornit de la adverbul romanice, din latina tîrzie, devenit în franceză romanz și caracterizînd scrisul în idiomurile vernaculare, în opoziție cu latina. Denumirea a trecut asupra speciilor narative medievale, în versuri sau proză, scrise în recent individualizatele limbi romanice. În franceză, romanz s-a redus la roman, dar, într-un du-te-vino de influențe culturale, franceza a reprimit din spaniolă varianta romance; pe de altă parte, a influențat lexical italiana (romanzo, romanza) și engleza (romance). Denumirile au variat în timp, aplicîndu-se mai multor specii literare și muzicale. În franceză, romance a ajuns să denumească o versificație naivă, adesea pusă pe muzică, dar a căpătat și conotații peiorative, indicînd un exces de sentimentalism. În engleză, romance și-a modificat în timp sensul, orientîndu-se mai ales către denumirea poveștii, a conținutului amoros.
Proiectat pe nisipurile mișcătoare ale variațiilor istorice de formă și de sens, împrumutul semantic actual (romanță – „poveste de dragoste”) nu mai pare atît de neobișnuit. Dar nici nu aduce vreun folos.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
